La colțuri de stradă
Miros de zăpadă
Stă la semafoare
De raze de soare.

Cu norii în spate
Vânturi răsculate
Se șterg pe picioare
Lângă calendare.

Nopțile-și îneacă
Săbiile-n teacă,
Inima le-ngheață
Înspre dimineață.

Tauri de coridă
Dorm sub cărămidă,
La sunet de goarne
Se ridică-n coarne,

Sfârtecă-n arenă
O lume perenă
Pân’ va fi să plouă
Cu o lume nouă.

Ceruri noi vor naște,
Într-o zi de Paște,
Alte ceruri noi
Numai pentru noi

Un alt univers,
Cel dintâi s-a șters,
Din porunci ecou
Pământul cel nou.

Între nord și sud
Trâmbițe se-aud,
Ieșim din arest
Între est și vest.

Seceri de lumini
Mistuit-au spini,
Toți acei ce-s gata
Strigă: “Maranata!”

Ești tu pregătită
Lume prea grăbită,
Când Mirele vine,
Să renunți la tine?…

Când eu fi-voi un tu,
iar tu fi-vei un eu,
între “da” și-ntre “nu”
va-nflori curcubeu.

Între funduri de mare
și o tâmplă de munte
cu grămezi de-mpăcare
vom întinde o punte.

Învățând a-mpărți
fără-a cere nimic
vom începe-a iubi
sub umbrar de finic.

Învățând dărnicia
tot mai mult, din puțin,
vom gusta bogăția
prin coroana de spin.

Între mâini răstignite
nu vom fi răstigniți;
cei din lumi rătăcite
învățați să iubiți!

Am poruncit ochilor să privească
și ei au plâns,
am poruncit gurii să vorbească
și a tăcut;

Mâinilor le-am poruncit să adune
și s-au împreunat a rugăciune,
am poruncit picioarelor să alerge
și au îngenuncheat.

Inima am lăsat-o în libertate
dar ea mă număra pe dinăuntru;
am crezut că și sufletului pot să-i poruncesc
dar nu era al meu…
ce bine că-s doar vasul,
stăpân e Dumnezeu.

Am poruncit gândurilor să construiască ferestre
în cerul senin
și de atunci, împreună, cu aripi celeste,
construim.

Din humă să faci diamant
E peste puteri omenești,
Dar, îngeri cu aripi desant,
Ne scaldă cu duhuri cerești.

E peste puteri a muta
Un munte, în el așezat;
Putere, poruncă va da
Doar ruga din suflet curat.

Să-ntorci Iordanul ‘napoi
Când trece poporul pe jos
E peste puterea din noi,
Dar stă în puteri lui Hristos.

Schimbarea de apă în vin,
Schimbarea de ape în sânge,
E semn de putere divin
Când teama în oameni se frânge.

Porunca trimisă spre marea
Cu inimi și val răzvrătite,
Aduce în oameni iertarea
Și pacea-nmulțirii de pite.

Călcarea pe ape adânci,
Când barca-i purtată în larg,
E semn că doar case, pe stânci,
Au cerul, deasupra, catarg.

Să cerni printre site stricate
Un cer înstelat și senin ,
E goană de vânt, în păcate,
Nu frângere-n trupul divin.

Să semeni în trupuri de lut
Sămânță deja putrezită
Aduce a suflet pierdut
În smârcuri de spini și ispită.

Puterea nu stă în puteri
De brațe ce fi-vor țărână;
Ridice-se om, din căderi,
Și fie-i credința stăpână!

Am fost cumpărați cu dureri,
Pe-o cruce, din lumea pierdută,
Am dat de pe suflet poveri,
Ce-apasă o viață prea scurtă.

Cu mâini răstignite pe lemn,
El vindecă gleznele mele,
Iar eu, păcătosul , nedemn,
Sunt lacrimă-n plânsul de stele.

Sunt praful pe-o cumpănă, iată,
Ce-apasă și el pironul în mâini;
O! Iazul de foc mă așteaptă
Și duhuri în haită de câini.

Dar nu e așa. Îndurarea
Mă scoate pe mine curat;
Din inima mea El ia apăsarea
Să fie doar El judecat.

Mă-neacă si plâns și rușine
Când ceru-mi deschide o poartă;
Se-apleacă Hristos peste mine,
Mă strânge la piept și mă iartă.

A fi! La mod imperativ.
A nu fi, sigur va veni.
Urcați cântări pe portativ
Măcar ‘nainte de-a muri!

Aduceți trupul vostru tot
În fața Celui care iartă!
Faceți genunhilor un cot
Spre a intra cu El pe poartă!

Conjugă verbul de a fi
Numai la timpul veșnicie!
Trăiește-n fiecare zi
Dumnezeiasca-i părtășie!

Uneori, șchiopătând,
c-am câlcat peste gând,
sângerăm pentru-o vreme
înroșind crizanteme.

Alteori șchiopătăm
când în noi adăpăm
sub o umbră flămândă
întuneric, la pândă.

În amprente de urme
prind himere să scurme
spre-a vărsa peste drum
mori de ceață și fum.

Spre a nu șchiopăta,
spre-a-nvăța a umbla,
ia din umblet pe mare
vindecări de picioare!

Ia din pâinea vieții
risipirile ceții!
beți din apa cea vie
cu Hristos, veșnicie!

În dimineața asta cu vreme bună
Încă mai miroase cerul a lună;
Soarele cântă pe-o rază de strună
Când fluturi lovesc cu stânci în furtună.

De sus, printre nori, se scurge o pace,
Țărâna desface din om carapace,
Atunci de sub inimi ies vise afară,
Își reazămă omul de ceruri o scară.

Fușteii, din aripi de îngeri făcuți
Scot duhuri de smoală din oamenii muți
Prin pâlnii, luceferii, stelele-și sorb,
Se-ntoarce lumina la omul cel orb.

O masă de taină se-ntinde la cină,
Un Mire și-aduce ființa divină:
Împarte și pâinea și vinul în două,
El umblă pe apă, iar omul pe rouă.

Câtă intimitate între lumină și fereastră,
să treacă prin sticla ei
și să nu se rănească!

Câtă dragoste între lumină și soare:
copiii lor se nasc în picioare,
iar mâinile lor împreunate
au pus întunericul
cu mâinile la spate.

Câtă umbră ascunsă de lumină
în grânar de umbrar,
cu pleavă în poală
tușește a rășină,
dezbrăcată și goală.

Ce val de lumină de sus!
se umple cu oameni, Isus,
se sfarmă-ntunericul jos:
în oameni se-mparte Hristos.

Câtă părtășie între lumină
și apa cea vie din aceeași tulpină:
izvor împărțit, ca o pâine,
spre ziua de azi și ziua de mâine.

Sub sârmele ghimpate și uscate
Se mai târăsc încolăciri de șarpe;
Merg spre Eden, dar nu-i Adam acasă,
Caută cuib în rochii de mireasă.

Iar sufletului trist, bolnav și gol
Oștirea lui întreagă, îi dă ocol;
Aruncă-n om sămânță putrezită
Și-n lauri pune spinii prin ispită.

Din Dealul Căpățânii, spre Gabata
O mână răstignită ne va deschide poarta;
Un om și Dumnezeu pășesc în doi, a rar,
Duc crucea vindecării spre Calvar.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »