Dacă mă întrebaţi:

– Cum am descoperit poezia?

Ca pe o comoară, la vîrsta de 17 ani, când eram
elev în Liceul Militar Ştefan cel Mare din Câmpulung
Moldovenesc. …Ea a venit la mine. În paginile Revistei
liceului, „Orizont”, am publicat primele versuri

– Cum se împacă milităria cu poezia?

Fiecare cu treaba lui, nu-i aşa? Cătănia a
modelat omul într-un tipar mai dur, dar cuvântul
m-a aşteptat ca la o cină de împărtăşire şi împreună
am găsit tiparul timpului (era aşezat între două
netimpuri), şi aşa am început a călători împreună.

– Cum se mânuieşte cuvântul?

Mânuirea cuvântului mă întrebaţi?, eu aş spune
„sufleţirea Cuvântului” şi l-aş scrie cu literă mare
pentru că te scoate într-o dimensiune în care eşti
chemat să păşeşti cu aripa, să asculţi cu gândul şi să
vezi cu toţi ochii care se deschid peste dimineţile
îmbăiate de rouă. Tu trebuie să le acoperi cu forme
de hrană şi cu esenţe, ca şi cu nişte parfumuri de
flori, spre a rămâne curate.
La mântuire este chemat cuvântul păcătos, şi, la
fel ca şi noi oamenii – când nu suntem clădiţi după
forma Ziditorului – clădirea cuvântului după forme
hilare, poate păcătui şi atunci sigur că are nevoie de
mântuire. Dar, după sintagma „mulţi chemaţi, puţini
aleşi”, cetatea fără spărturi a poeziei o ridică totuşi
cei cu har.

– Ce caută poezia?

Eu cred că lumină. … şi dragoste şi adevăr şi
speranţă şi mai caută sufletul în care să se odihnească
şi cu care, aşa cum am spus, să cineze. Şi caută să
adune în nucleu cuvântul pentru a-l face greu, dar un
fel de „greu” care nu apasă ci înalţă spre acea
dimensiune care iese din plan, apoi din spaţiu, apoi…
Dacă se rătăcesc, cuvintele îşi lasă semnul lor
de-a se întoarce şi sunt credincioase când înţelegi că
sunt ca fiicele risipitoare. Le primeşti le înveşmântezi
cu haine noi , iar ele se fac mirese şi … tu plângi (de
bucurie), şi la nunta poemelor toţi se uită la mireasă.
Sentimentele sunt acolo şi ele, pentru că ele le
ţin trena.
E adevărat mai rămân rătăcite poezii care
aşteaptă prea mult la podul de sub ape, poate nu se
uită la cel de peste ape, sau poate aşteaptă a fi trecute
în braţe. Mă întrebaţi cum să recunoşti astfel poezia.
Cum altfel decât privind în urma ei şi ascultând: dacă
se aude un foşnet suav, ca de mătase, de rochie de bal
sau dacă auzi doar un zornăit asemănător banilor
mărunţi sau tinichelelor prinse forţat în aceeaşi
rochie de bal.

– De unde vine inspiraţia?

Bineînţeles din izvorul cuvintelor, acolo unde îţi
răspund la întrebări şi unde îţi dau răspunsuri. Apoi
sâmburele lor, dezvelit de carapacea în zeghe şi îmbrăcat
în curcubeul metaforei. Celelalte surse se aseamănă
cu firele de ape care se adună în matcă în drumul
spre casă; şi ajung să se odihnească lângă muză.

– Ce este metafora?

Acea formă care aşezată pe fond face să fie
culoare. Ea nu se împinge, nu se înghesuie, este
asurzitor de tăcută şi întotdeauna celelalte cuvinte îi
fac loc spre laurii care i se cuvin. Uneori simt că mă
strigă , nu cumva să o uit la taclalele vorbelor în vânt.
O aud şi o aştept pentru că la ea este cheia cu care am
deschis ,poate, uneori şi inimi.

– Dacă mă întrebaţi despre iubire

În Biblie stă scris că Dumnezeu este dragoste şi
este cel mai mare adevăr din toate câte sunt. După ce
învăţăm de la El, descoperim acel „totul totului
tot” fără de care nu am fi nici măcar oameni.
Agape şi dăruire pentru fiinţele care se cheamă
om, începând de la familie, soţie, copii, fraţi, părinţi,
prieteni cunoscuţi şi aşa mai departe. Doar dăruind
poţi să primeşti, nu-i aşa? Apoi iubirea cu sufletul,
care este înaintea atracţiei fizice şi deasupra ei. De
altfel, prima poezie pe care am publicat-o la 17 ani
era o poezie de dragoste. Nu se poate ca, atunci când
iubeşti să nu fii iubit pentru că, dacă te încarci cu
puritatea pe care doar dragostea o dă, din preaplinul
ei nu poate lăsa în urmă decât tot iubire, pe care,
cineva, cândva o găseşte.

– Emoţiile în poezie?

Emoţiile sunt de multe feluri. Din magma lor se
naşte însăşi poezia. Atunci când scrii şi simţi că ceea
ce ai scris are adâncime, emoţia se aşează pe margini
şi devine un fel de spectator al valsului în care tu ţi-ai
trimis poezia. Te uiţi cu băgare de seamă şi parcă
iscodeşti dacă ea are rochia de bal şi dacă învaţă să
fie prinţesă. Uneori e acolo şi cenuşăreasa şi mult
timp nimeni nu o bagă în seamă, până într-o zi…

– Dacă are tematică poezia?

Uitaţi-vă printre ultimele publicaţii. În luna mai
2012 am lansat 3 volume de poezie, cu 3 tematici
diferite: poezie filozofică, volumul „O lacrimă în
mers”) poeme de dragoste (volumul „Regină de
vise” şi poezie creştină, volumul „Patimi”. Iar acum,
în 2013 iarăşi un volum de poezie creştină „Apăsarea lutului”
şi de esenţe tari să-i spunem, „Pribegi de
piatră”. Dar arealul, sigur este mai vast, de la scrieri
de chintesenţă, adică de la poeme de 3-4 versuri, la
poeme de rezistenţă până la: o carte – un poem în
„Stanţe şi restanţe”, sau poeme de respiraţii ca şi
cele din volumul „Desenul din nucleu” şi acestea
cu apariţie în 2013.

– Ce spune poezia creştină?

Întâlnind Cuvântul care a fost la început se
toarnă în forme poezia creştină. Volumele „Patimi”
şi „ Apăsarea lutului” sunt cu poeme creştine. Cuvântul
viu a lui Dumnezeu transformă omul, îl scoate din
lutul – uneori uscat – în care s-a oprit şi îl aduce în
prezenţa Creatorului. Cum să nu vorbeşti atunci de El?
Este poezia care îmi aduce cele mai adânci mulţumiri
şi izvorul de apă vie e nesecat. Nădăjduiesc să dea şi
rod poezia creştină în sufletele omului şi sunt sigur
că aşa va fi. Omul, nu numai că a uitat scopul pentru
care a fost creat, dar a devenit un răzvrătit,
încoronându-se singur cu slava falsă a mândriei de
unde pornesc toate relele. Dar Cel care l-a zidit nu a
uitat scopul şi vindecarea de rătăcire se arată prin
har şi dragoste, prin Isus Hristos. Eu cred că fără
părtăşia cu Ziditorul nostru nu suntem decât, aşa
cum am spus, lut uscat, împotrivitori chemării la
veşnicie.

– Are poezia un destin?

O, da! Şi poezia are un destin. Există, cert, o
aglomeraţie mare pe uliţa poeziei. Există talente
evidente şi oameni care au chemare. Cei mai mulţi
tac, lăsându-şi vorbele să rostească adevărul. De cele
mai multe ori rostirea lor nu e auzită în vacarmul
zornăitului de tinichele. Dar vine o vreme când
tăcerile vorbesc şi cei care ascultă înţeleg,uitându-se
la rugina care prinde tinicheaua.
Sigur că poezia educă; mai mult: formează,
toarnă tipare, îmbracă şi dezbracă anotimpurile, le
aşează în ordine firească, seacă ape şi uneori lacrimi,
curăţindu-le, comprimă timpul, pune desenul în
nucleu şi zâmbetul pe suflet, îţi arată cum se vede
omenirea privită cu sufletul printre lacrimi…

– Multe întrebări despre haina ruptă a
literaturii.

În societate, nu numai în cea a noastră a
românilor (dar la noi parcă mai mult ca în altă parte
a lumii), ierarhiile au fost răsturnate, întoarse,
valorile au fost şi sunt dezrădăcinate, se promovează
nulitatea până la absurd şi absolut, în artificii s-a pus
noroi…
Această radiografie, pe mine unul mă doare,
dar este prea reală.
Neavând direcţie, nu ai sens; fără sens nu
ajungi decât într-un cerc fără ieşire şi fără speranţă.
Doar ridicându-ţi capul mai poţi vedea că , totuşi , El
nu te-a uitat. De aceea spun că reevaluându-ne
priorităţile, golindu-ne de vagonul de zgură din
suflet, putem ajunge la lumină; şi poezia la fel.
Cultura stă mereu în antecameră şi ce puţini oameni
care ne conduc o cheamă înăuntru. Camera asta care
se cheamă România e prea plină şi geme de nepoftiţi
iar ei s-au aşezat la catedră. Îmi doresc mult ca în
clasă să rămână premianţii.

– Ce le spun tinerilor?

Că ei sunt premianţii şi că recreaţiile sunt între
ore şi nu orele între recreaţii! Că, pentru ei sună
clopoţelul şi nu bat clopotele.

– Cu ce mă mai ocup?

Cu viaţa. M-a învăţat că naşterea şi moartea nu
sunt o paranteză a ei, ci viaţa însăşi este o paranteză
a eternităţii. Sunt fericit să am credinţă, sănătate,
familie, copii şi o nepoţică. Prin valurile astea
învolburate vâslesc odată cu o afacere pe care o am.
Apoi, între două netimpuri găsesc răstimpul să
scriu… Să vă scriu …
Undeva, la ţară mi-am făcut un colţ de Rai.
Acolo mă zoresc de multe ori să merg, după veşnicia
lui Blaga.

– Ce aş schimba în viaţa mea?

Când eşti copil sau la tinereţe eşti întrebat ce
vrei să faci cu viaţa ta. Dacă la maturitatea deplină ai
vrea să schimbi ceva din ceea ce deja ai făcut
înseamnă că undeva pe drum te-ai şi irosit. Poate că
lucrul acesta este un adevăr pentru fiecare dintre noi.
Dar suntem fericiţi în măsura în care suntem
mulţumiţi de noi înşine. Dacă trăim numai pentru
noi nu ne suntem nici noua de folos.

– Mesaj pentru cititori?

Rămâneţi cititori! Învăţaţi de la Cuvântul care
a suflat peste celelalte cuvinte şi le-a însufleţit şi nu
uitaţi că, stelele se logodesc cu luceferi pentru a nu
rămâne văduve, ca după meteoriţi.
Şi în final vă îndemn să călătoriţi pe urma
lacrimii pentru că, după ea rămâne drumul purificat
de blestem şi de păcat

Teofil MÂNDRUŢIU
Iulie 2013