În timpul vieții încâlcite-n fire
Nu faceți repetiții de murire!
E-atât de-ngustă viața și de scurtă,
De ce s-o-nghesuim în strâmtorări de iurtă?

Întrăm pe ușă, din eternitate,
Când inima începe secundele a-și bate;
Și ce curând ieșim pe altă ușă:
Țărână-lut, ori resturi în cenușă.

Dar ce amprente lumii am lăsat?
Și ce sigilii tari am sfărâmat?…
Să ținem mâinile împreunate,
Spre-a ne muta în viață, de la moarte!

“Îmi dai voie”, zice viața,
“să fiu frumoasă pentru tine,
să te trezesc în fiecare dimineață
lângă mine,
să mă strecor noaptea printre visele tale
și să le împlinim împreună?

Să vorbim ca doi îndrăgostiți,
să ne fie dor unul de altul
și niciunde să nu călătorim
fără noi amândoi,
ba, mai mult,
să umblăm împreună,
mână în mână, în veșnicii.

Promit că te voi ocroti și iubi,
îți voi călăuzi umblările,
chiar mă voi răstigni pentru tine,
spre a nu fi tu răstignit,
pentru că, nu-i așa,
tu mă cunoști deja
iar eu te cunosc pe de rost:

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața,
Mirele tău, Mireaso,
Isus Hristos.

Pe drumul ce urcă spre pomul vieții
Duc crucea în spate golgoții tristeții;
Se pun în genunchi la colțuri de rană
Au pâine și vin în sacul de hrană.

Scot cuie bătute în mâini răstignite
Și vindecă-n oameni vieți obosite.
Sămânța luminii o poartă cu ei
Și scot lupi haini din turme de miei.

Sămânță de foc aprinsă în rug
Pun brazdei vieții tăiate de plug,
Storc holdele coapte în pântec de mori,
În lacătul nopții pun cheie de zori.

Când glasuri de îngeri fac noi vocalize
Și mări răzvrătite se sparg de balize,
Golgoți biciuți, cu crucea în spate,
Fac drumuri de foc prin apele sparte.

Se varsă apoi, pe urmele lor,
O mare de oameni, o gloată-popor,
Urmează de-aproape un steag de credință
Pe care El, Domnul, a scris: “biruință”.

Pentru sacii cu sămânță de grâu
morile au scos la licitație,
pâini semănate
în mijlocul cuptorului.

Veniți de luați fără plată
pâini înmulțite
de mâna lui Hristos!

Râuri pline de-ndurare
Curg din cer la om, în mare,
Prin largi albii și spălate
De nelege și păcate,
Depărtându-l de la moarte.

Ape sfinte, ape vii,
În deșert sădesc câmpii,
Aduc roade însutite
Coboară din ceruri pite
În cuptoare curățite.

Sângele de la Calvar
Nu s-a vărsat în zadar:
Câtă vreme izbăvește
Omul ce păcătuiește…
…Biblia nu-i o poveste.

Biblia nu-i doar o carte
Care omului se-mparte;
Biblia este Cuvânt
Dinspre cer către pământ
Spre-a ne scoate din mormânt.

De ce să fugi, ca Iona, de Ninive
Și să încalți corăbii în derive?
De ce s-ajungi în pântece de chit?
De ce să mori când nu e de murit?

Cum să nu treci prin tăieturi de ape
Când ape sfinte dau să te adape,
Cum să nu treci pe jos prin Iordan
Când casa ta-i zidită în Canaan?

Când Însuși Dumnezeu te-a invitat la nuntă,
De ce să te oprești în viața ta măruntă?
În haină albă îmbrăcat, s-o porți,
Vei fi chemat a învia din morți.

La nunta cea din cer, precum la cea din Cana,
Cu sânge și cu vin Hristos îți umple cana
Și din bucate-alese, pe masa Lui întinsă,
Cu veșnicii hrăni-va a mea și-a ta ființă.

Verbul “a iubi”
a avut interdicție de a vorbi
până la lecția de dragoste
de pe crucea din Calvar.

De atunci vorbește
prin rană și sânge,
prin trup și prin pâini
ce le frânge,
vorbește în faptă și gând,
cuvânt din Cuvânt,
sfințește prin Duhul Lui Sfânt.

Vărsatu-s-au stele
din poalele cerului
peste vise cu vele
din zodia omului.

În inima lor,
inele aprinse,
logodne de dor
își lasă atinse.

La nunți de lumină,
cu îngeri aproape,
prind munții să vină
pe valuri de ape.

Mireasă și Mire,
pe nori ce erup
își dau întâlnire
în templu de trup.

Pentru nunți sfințite,
prin îngeri, solii,
El, Domnul, trimite
în dar, veșnicii.

Teo M.

În zodia culesului de roade
Au întrebat stăpânii pe iscoade:
Cu care saci vă duceți către mori
Când n-ați fost niciodată pui de flori

Când n-ați fost mugur ramului întins
Nici vuietul din iarnă nu v-a nins,
Când ați furat copacului tulpina
Și i-ați tăiat din lacrimi rădăcina?

Cum să te duci la mori cu sacul plin
Când n-ai băut amarul din suspin?
Și cum să scoți făină din tăciuni
Când n-ai spus niciodată rugăciuni?

Să ne trezim cu Dumnezeu în gând,
Cel ce adus-a cerul pe pământ
Ca El să lase-n noi, în fiecare,
Balsmul sfânt de binecuvântare.

Să ne trezim în fiecare zi
Cu gând că ziua asta vom trăi,
Că viața asta iarăși ne desfată
Cu viață din belșug din mijlocul de viață!

Să ne trezim și tineri și bătrâni
Cu drag de lume bună și aer în plămâni,
Cu zâmbet de lumină peste față
Să ne trezim mai buni și mai cu viață!

Să ne trezim cu gânduri de iubire
Având în noi nădejdi de nemuririre
Să-L preamărim pe Cel ce ne-a creat
În fiecare clipă din fiecare ceas!

Să-ngenunchem în fiecare seară
Eliberați de zgură și povară!
La porți de vis ne așezăm la rând
Și adormim cu Dumnezeu în gând.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »