Fulgii par a se juca în aerul crud,

Polul nord duce colinda către polul sud;

Cerul, încă aburit, îl șterg cu prosopul

Îngerii ieșiți la geam, să-și găsească locul.

Între iesle și colind sufletul e viu,

Între Dumnezeu și om nu mai e pustiu;

Anotimpul veșniciei la om a venit,

Înspre Dealul Căpățânii Edenu-a-nverzit.

Bună ziua, veșnicie, cu aripi curate,

Ia-l pe om în custodie în eternitate;

Fă un legământ cu el, că e trecător,

Dar a fost născut din nou și-i nemuritor.

Iarnă-neiarnă,
te trec calendarele la index
și n-ai validare în DEX,
căci ți-ai pierdut zăpezile
și-ți rumegă în grajduri cirezile;

deshide-ți obloanele și vezi
ninsoarea cu miei și cu iezi.

Între zâmbet și buze cad obuze
și scrâșnet de dinți, și mor sfinți;
nu au loc culorile să picteze florile
dar vânzătorii au loc în talcioc.

Între mirosul de crin și cerul senin
dau ghes furtunile să măture lumile;
un “flutur” și-o “fluture”, dând aripi să-și scuture
se-așază pe vânt de cuvânt.

Din miez de furtună cuvântul răsună;
pe pat, a oftat și speranță;
se-aude un flaut, sunt oile-n staul…
Examen… O lume restanță;
Hristos e la ușă cu mâna pe clanță.

-Ce culoare are sufletul?
-Cea de curcubeu, cu tiv de aură
și gust de lumină;
cea care se coboară fără scară din cer,
treaptă cu treaptă, culoarea cea dreaptă.

Are culoarea tuturor culorilor,
a înserării și zorilor,
culoare de zenit și nadir, culoare de mir,
da, are culoare divină de lumină.

Dar nu doar culoare, căci are și raze de soare
și licăr de stele și piatră de lună
și, toate-mpreună, culoare de inimă bună.

Culoarea din sufletul plin e un om,
dar nu din genom de țărână
e viața aceea în care Hristos ne ține de mână.

Bătrânețea este acea povară, tot mai grea,
în care pământul apasă
înainte de a ajunge sub el.

Cel mai frumos pe pământ este cerul
pentru că de acolo S-a întrupat Hristos;
de atunci vibrația inimii se numește colind
iar magia sărbătorilor începe
cu trei magi din Orient extrem
și steaua călăuză, oprită
deasupra ieslei din Betleem.

Vântul, gâfâind, urcând o pantă,
Se-mpiedică în cioturi de brazi,
Îl săgeată soarele printre norii cu fantă
Vântul și cu ploaia ajung camarazi.

Mă iau după el, zorind să-l ajung,
Dar apuc să calc doar pe umbra sa,
Lasă-n urmă pale ca șpanul de strung,
Scărmănând copacii cum i-ar frământa.

Alunecă bobii de apă pe iarbă,
În crengi niște păsări se pun la-dăpost
Într-un lăstăriș, un cerb și o “cearbă”
Și-au dat întâlnire după vremi de post.

Pe vârfuri de mijloc de noapte
Lumina colindă în șoapte
Cu leruri din cer și cu vise
La geam cu obloane închise.

Atunci gânditorii poeți
Din crustele nopții își fac dimineți
Pe care-n poeme le varsă
Prin geamuri cu inima stoarsă.

Poemul-colindă e gata,
Deacuma așteaptă-se plata;
În traiste, el, gazda, atunci
Le pune semințe de nuci.

Așa că poeții se duc mai departe
Spre alte-nălțimi cu mijloc de noapte;
Dar nu mai aprind o lanternă:
În grajd se coboară Lumina etrenă.

E vremea sărbătorii întrupării,
Fiul lui Dumnezeu a venit între noi,
și pentru noi, să ne ia păcatele
și să ne dea neprihănirea Lui,
să Se îmbrace în trupul nostru
ca să avem parte de slava Lui.

Să ne facem curățenie în inimă
și să fim mai buni, iar cei buni
să fim și mai buni;
să iubim nefățarnic și mai ales
să iertăm până și pe dușman;

Celui sărman și sărac să-i facem parte
din prinosul pe care și noi l-am primit,
să ne rugăm întâi mulțumind
și nu doar cerând,
să ascultăm de Tata, cum a ascultat Fiul.

Să împodobim bradul veșniciei cu credință
și bunătate și suflete curate,
dezbrăcate de bârfă și mândrie
și mai ales de idolatrie.

Să plângem cu cei care plâng,
pe cel neajutorat să-l punem în pat,
pel flămând și gol să-l hrănim
cu pâine și cuvânt,
pe cel orb să-l călăuzim
spre Dumnezeul pe care-L iubim.

E vreme de sărbătoare…
să trăim frumos și cu folos în picioare,
să ne plecăm doar în fața Creatorului
pentru că la picioarele Lui
încep poalele Raiului.

La ce folos îți este tânguirea
Când ura va strivi toată iubirea?
Și care rosturi lacrima le are
Când inima ajunge la-nchisoare?

La ce ar folosi tot nefolosul
Când cu năduf prea umple-ți-se coșul?
E-o nebunie-a lumii- nțelepciune
În inimă cât nu e rugăciune.

Corăbiile lâncezesc în porturi
Și casele ni a-au mutat în corturi;
Dau îngerii semnal de libertate,
Să nu zici omule că nu se poate.

Pot totul în Hristos, că El mă întărește..
Mi-a fost năvodul fără nici un pește…
Dar a venit Cârmaciul dând poruncă:
” În partea dreaptă mreja ți-o aruncă!”

Eu am făcut așa căci nu m-am îndoit
Și de atunea n-am mai flămânzit;
Când nu treceau făinile prin site
El m-a hrănit cu pâinile-nmulțite.

Când prin deșert rărunchi-mi însetau
În stâncă mi-a săpat izvor, să beau;
Am navigat cu El printre furtuni
Și m-a-nvățat a spune rugăciuni.

Dar am urcat și Dealul Căpățânii
Spre-a destupa izvoarele fântânii,
Și port de-atunci în suflet mărturia:
Isus Hristos e Domn, El e Mesia.

Postari mai vechi »