Cu o mie de mâini, aș îmbrățișa
Omule, gheața din inima ta;
Poate așa ar prinde să se-ncălzească
Și-n picături de lacrimi să se topească.

Poate așa-ntunericul s-ar lumina
Și inima din om ar învia,
Plângând, ar prine-a bate-a nemurire
Pe drum purificat de mântuire.

Dar sângele acela care-nvie
Nu vine de la-mbrățișările, o mie,
Ci curge peste-al inimii altar
Din jertfa răstignită la Calvar.

Numai așa. În nici o altă formă,
Lutul, în trup de slavă se transformă,
Și dezbrăcând pe omul păcătos
Îl pune în ființa lui Hristos.

Nu-i destul să mergi înainte
dacă nu ai mișcat măcar o parte din lume după tine,
nu-i de folos să construiești palate
dacă în inimă nu ai loc de palat.

Nu-i deajuns să lași urme în forme de pași
dacă nu știi să pui peceți în urma ta;
nu ajunge să trăiești consumând viață
câtă vreme viața ta nu-i trăiește pe alții.

Nimic nu înseamnă un capăt de drum
dacă de acolo nu pornesc alte drumuri;
iar somnul care nu a zămizlit măcar un vis
aduce a viață prescurtată.

Nu înseamnă nimic să duci poveri în spate
și să lași la o parte desagii cu comori;
și, ce folos să nu lași jos averile lumii,
ca să-L poți îmbrățișa pe Hristos.

Nu vreau să am dușmani,
Nu mă dezic de ei
Și îi declar pe toți:
Ocrotitorii mei.

Pe cei ce m-ați mințit
Vă binecuvântez,
Pe cei ce m-ați furat
Vă iert, vă-mbrățișez.

Pe bârfitorii mei,
Pe cei ce m-ați urât,
Vă port în rugăciune
Și nu numai atât.

Pe cei ce mă rănesc,
Pe cei ce mă-njosec,
Vă pun în miez de inimi
Și-acolo vă iubesc.

Să nu-mi dați înapoi
Din ce mi-ați fi datori,
Plătesc în locul vostru
Și de mai multe ori.

Cum oare-n chipul meu
De humă, lut inert,
Ar prinde chip Hristos
Dacă n-aș ști să iert?

Colindați-L pe Prunc
și El vă va primi cu pâine și vin,
vă va împărți
merinde din pâini înmulțite
și faguri de lapte și miere
din țara promisă.

Își va împodobi grajdul
cu aur, smirnă și tămâie
și cu stea călătoare
de pe drumul magilor.

Colindați-L , că și îngeri Îl colindă
iar păstorii își colindă Păstorul
și vestea bună colindă lumea
ca nu cumva să doarmă
în noaptea întrupării.

Colindați-L pe Cel ce aduce daruri
și pace-ntre oameni
și bună-nvoire,
pe Cel care iartă și care mântuiește,
colindați-I colindul, dumnezeiește!

Colindați-L pe Prunc
voi, prunci și oameni mari,
colindați-I colind de lumină!
În scutece, azi, Isus a venit
iar mâine , ca Rege-o să vină.

O inimă vie, smerită adu
în miez de colind de mister,
pe nume, chemat ești omule, tu,
la masa întinsă în cer.

Întruparea Domnului și nu Crăciun,
pășire smerită pe cale de stea luminoasă
și nu alergări fără oprire,
împărtășire cu bucate din cer
și nu îmbuibare.

Armonii de bucurii în colinde,
nu închinări în tumult de vacarm,
cu îngerii împreună cântări de iubire
și pace-ntre oameni și bună-nvoire.

Curățire de inimi și nu de covoare,
îndestulare cu hrană pentru suflet
și cu pâinea de toate zilele,
apoi mulțumiri
și nu adormire-n beții.

Iertare deplină și milă,
și mână întinsă să ridice,
vindecare prin dragoste și nu pe bani,
pentru toți, până la căpătâi de dușmani.

Întruparea lui Dumnezeu în om,
îndumnezeirea omului în Fiu,
aduce a mare sărbătoare
pe care cerul o scrie în calendare.

Încă se moare-n timpul vieții
Și nu când ea s-a terminat,
Cât nu vezi zorii dimineții
Nici pe Hristosul înviat.

Nici solzii de pe ochii nu cad
Cât nu se spală de Damasc,
Rămâne sufletul nomad
În cei ce-n Domnul nu renasc.

Apune soarele devreme,
‘Nainte de a răsări,
În inima care se teme
Să schimbe nopțile în zi.

A răsărit însă lumină
În Betleem, într-o poiată,
Să-l curețe pe om de vină
Prin harul dragostei ce iartă.

De-aceea noi rostim colinde
Și rugăciuni de pocăință,
Iar veșnicia va aprinde
Lumini în inimi de credință.

-Copilul meu ,
tu urcă-te pe scară!
-Dar, tată,
scara nu se reazămă de nimic.
-Se reazămă , fiule,
pe stele și pe urcare,
se reazăma pe capătul zilei de azi
și pe cea care vine după ea

Tu, copilul meu,
urcă-te pe scară,
și eu voi fi acolo,
am luat-o înainte cu o generație,
am urcat și eu, iar la capăt
ne așteaptă Dumnezeu.

Urcă-te lume și tu,
o altă scară nu-i;
Tatăl a rezemat scara
de crucea și inima Fiului Lui.

La început
Dumnezeu a făcut cerurile și pământul,
la sfârșitul veacului
El face ceruri noi și pământ nou.

A dat poruncă să fie lumină
și a fost,
iar Mielul de jertfă
a ajuns Lumina lumii.

A înconjurat pământul
cu soare și lună,
dar în veacul ce va fi să fie
lumina Lui va fi deajuns.

A sfârșit creația în a șasea zi,
care s-a maculat de păcat,
a doua creație o va sfinți
pentru că a iertat.

Omul a fost așezat în Eden, lângă râu,
dar a ajuns rătăcit în pustie,
omul va ajunge lângă râul cu apa vie
din mijlocul pieții cetății
coborâte din cer.

Da, omul a luat din pomul interzis și a murit;
celui ce va birui,
Hristos îi va da să mănânce din pomul vieții.

Prima nuntă a fost pe pământ
a singurului om cu singura femeie,
ultima nuntă va fi să fie în cer,
a singurului Miel, cu singura Biserică, din El.

Cândva, șarpele a amăgit și a biruit,
dar, șarpele cel mare va fi osândit,
va fi nimicit, va fi legat,
cu oștirea lui la un loc,
va fi aruncat în iazul de foc.

A fost și omul alungat
din locul sfânt și binecuvântat,
a fost străin, a fost damnat și peregrin,
dar harul, numai harul l-a salvat
prin crucea care l-a chemat
a fi creștin.

Venirea Lui a fost profețită
și s-a împlinit cuvânt cu cuvânt;
S-a înălțat la cer dar a promis
-și îndoială nu-i-
că vine o zi când se va întoarce,
precum e scris,
să ne deschidă cerul cu rănile Lui.

Pe cerul cu stele și pite
Se nasc și luceferi ispite,
Cu inimi de piatră și fier
Sub bolte rămase în ger.

Lumina lor rece și groasă
E ca si o lamă de coasă
Iar lăncile lor ascuțite
Țintesc în cărări rătăcite.

Luceferi, cu stele în frunte,
Își plecă genunchii pe munte,
Să mângâie omul ce plânge amar
La crucea de lemn înfiptă-n Calvar.

Dar, printre sughițuri întruna,
Ascultă și tace furtuna;
Lumina venită din Carte
Adâncuri de ape desparte.

Se face în cer o cale lactee,
Pământul topește o lume atee;
Luceferi și stele și om din cavou
Se nasc, la poruncă, din nou.

La porțile inimii mele
începe culesul de stele,
veniți cu desagi de nuiele!

Pe cele arzânde sub aripi plăpânde
le scoateți din groapa de pânde,
le puneți în coșuri flămânde.

Pe cele căzute pe jos,
cu miezul de sâmbure ros,
lăsațile-n huma întoarsă pe dos.

Lumina, în ele, a prins să pălească,
bătrâne-n păcate, să tot bătrânească,
iar inima rece mai mult să-și răcească.

Culegeți doar stele fierbinți!
cu frați și surori , cu prunci și părinți,
din cer aplecat de îngerii sfinți.

Pe cele cu inimi de piatră
le scoateți din pragul de poartă,
vărsațile-n ghena deșartă.

Pe cele necoapte, din ramuri de noapte,
turnați-le-n ramuri de lapte
prin calea chemării de șoapte.

O trâmbiță sună repaus:
sunt stelele toate în staul;
din cer se coboară cetatea de aur

« Postari mai noi — Postari mai vechi »