Împărțind despărțiri până și între miri
În gări reci cu peroane țintuite-n piroane
Trenuri vechi, ruginite, nu mai pot fi pornite
Și atuncea, acarul, face ronduri cu carul.

Urcă mirii și nașii, iar la urmă nuntașii
În căruța uscată, cherchelită ori beată;
Un fior, dintr-un nai, face semn spre alai:
Nunta poate să-nceapă; se împarte o ceapă.

O! E doar un coșmar într-un vis prea amar;
E un tainic mister: nunta fi-va în cer,
Mire, Emanuel, și mireasa-i cu El,
Se așteaptă alaiul ca să umple tot Raiul.

Și când Raiul e plin, iar pe mese e vin
Lângă pâini înmulțite, lângă vieții mântuite,
Iată,îngerii vin în veșminte de in
Să citească solia: “A-nceput veșnicia!”

Nicidecum, niciunde, nicicum,

fără sens, în zadar, pe ascuns;

pe furiș, dezbrăcat, și arid,

încâlcit, strâmtorat și acid.

Turmentat, hăbăuc, tontălău,

nătăfleț, prostănac, nătărău;

năucit, zăpăcit și buimac,

dezvelit, nonvaloare, la vrac.

Amețit și nebun și neghiob,

printre oameni, un ghimpe, un ciob;

un stupid, un țicnit,un nărod,

un netot zăpăcit, fără rod.

Rest de fum și o pleavă în vânt,

fără duh, crăpături de pământ;

un nimic fără Domnul Isus,

condamnat fără drept de recurs.

Despărțit de Hristos, plin de gol,

lângă demoni în iaz de Șeol…

e-așa trist să citești astea toate…

…nu te vreau condamnatul la moarte.

Ci te vreau un stăpân de lumină;

în curând, El, Hristos o să vină

să o-mpartă la oameni, la cruce.

și răsplata cu El o aduce

Aceea ce îmi spui să spun

Spun, Doamne, omului nebun,

Celui ce bâiguie mereu

Că nu există Dumnezeu.

Știu: dacă tac, sunt vinovat,

Dacă ascund sunt un damnat

De-aceea-mi este drag să-mpart

Cuvântul care ne-a fost dat.

Eu sunt abia un muritor

Dar rătăcirile-ți mă dor

Citește-ntâi Scrisoarea Sa

Și Domnul te va vindeca.

Da, știu că El tămăduiește,

El iartă, mângâie, iubește;

Nu mai suntem ai nimănui

Căci ne-anfiat prin Fiul Lui.

VIEȚI SCURTE

Ne-am săturat de vieți atât de scurte,

la capătul lor sunt ușile închise

căci drumurile ne-au trecut prin lume

și chiar dacă ar fi să spargem lacătele,

dincolo de ele nu-i decât mormânt.

Alegeți calea spre veșnicie!

își are poarta de intrare strâmtă;

alegând adevărul vom ajunge liberi,

învățând a ne naște din nou

vom dobândi cetățenia cerului,

ne vom alege cu Hristos și Împărăția Lui

și asta înseamnă totul.

Pământul ține minte

că am fost luați din coasta lui

și plămădiți pentru a fi oameni;

după o viață ne cere înapoi.

Dar Cel ce a venit din cer

ne-a sădit în El,

pentru a nu rămâne nimănui datori,

și ne-a dat dreptul de a fi stăpâni

în Împărăția Lui.

Să construim adevărul din cuvinte!

În temelie să fie Cuvântul

care a fost de la început,

apoi pe el vom pune

cuvintele de înțelepciune

și cele care se smeresc,

pe cele care iubesc,

cuvinte care tac și fac.

Avem nevoie de cuvinte

care să mângâie și cuvinte-pâlnie

prin care să curgă clepsidra timpului

cu învățăturile lui bune;

avem nevoie de cuvinte-cărbune

care să ardă buzele mincinoase, până la oase.

Să punem în zidire cuvinte mărturii,

cuvinte care poruncesc furtunilor să tacă

și apei să se prefacă în vin,

cele care tămăduiesc până și leproșii

și despică în două mările roșii.

În ferestre vom pune cuvinte care fac lumină

și pe cele de ascultare

de marea trimitere și marea chemare,

cuvintele prorocite și împlinite

și niciodată cuvinte ciobite și cuvinte cioplite,

niciun cuvânt sfânt să nu se risipească

și niciunul din Scriptură să nu lipsească.

În poarta întrării să punem cuvintele binecuvântării,

iar la poarta de ieșire, cuvinte de mireasă și mire,

din cea mai înaltă iubire

între Fiul omului și omul devenit fiu de Dumnezeu.

La urmă, în față va merge Păstorul;

El trage zăvorul să intre,

și El, și a Sale cuvinte;

apoi se așează în odaia de sus, la cină,

și-n casă se face lumină.

Să zidim adevărul pe stâncă

din cuvinte sub formă de inimă și rugăciuni,

începând din genuni,

așa cum Dumnezeu a zidit cerurile și pământul

pentru că la început a fost Cuvântul.

Cele lumi ce rămân în noroiul din lume

În curând se vor scurge în oceanul de spume;

Ridicând brațe reci către îngeri apteri

S-or trezi prea târziu că n-ajung nicăieri.

Cele lumi ce mereu sunt pe prag să distrugă

Nu au tihnă și pace, ci mereu sunt pe fugă;

Fug de propria umbră, cu obida în spate,

Și-alergarea se-afundă într-un iaz de păcate.

Nu au punct de plecare, nu au capăt de drum

Și vâslesc a pierzare înecate în fum;

În deșert își înalță iarăși turn Babilon

Iaz de foc le străbat înspre Armaghedon.

Nu disper. Mă mai rog, și te roagă cu mine

Dacă inima bate cu durere și-n tine;

Cel ce-ndoaie genunchii de sub inimi smerite

Încă poate să-nmoaie orice lumi împietrite.

Atunci când suntem mințiți

ni se vând umbre

țintuite în pereții spoiți de mucegai și amestecate

în vâltoarea deșertăciunii.

Atunci când dreptatea o împart

cei mai nedrepți dintre oameni

ni se vând umbre pe arginții

cu urme de sărut de vânzător.

Atunci când adevărul se împarte

cu ocaua înșelătorilor,

ni se vând umbre printre zăbrele, pe mărunțișul de praf

spulberat de vântul deșertului.

Atunci când Cartea vieții

este sigilată de minți bolnave,

ni se vând umbre de demoni

până când Mielul lui Dumnezeu

îi va rupe cele șapte peceți

înainte de Apocalipsă.

Nu am învățat să vorbim cu Dumnezeu

pentru că nu am ascultat vocea Lui

ci pe cea a lumii damnate

care ne vorbea prin gură de moarte.

De aceea Cuvântul S-a făcut trup

și ne-a învățat cui și cum să ne rugăm;

eram mulți și eram muți,

aveam ochi și eram orbi,

eram surzi până ne-a vindecat

de neascultare și de păcat.

E vremea să vorbim cu Dumnezeu, zicând:

vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!

Ni-i dat a viețui printre ciudații ăstei lumi;

unii se cred a fi stăpâni peste vremurile lor

și nu-s decât cumpene de umbre

între un răsărit și un apus de soare.

Alții, vascularizați de sânge otrăvit,

nu încap de semenii lor, pentru că

nu se încap în ei înșiși

de atâta bolnavă infatuare.

Viețuim printre hidre cu chipuri umanoide;

teritoriile lor sunt deja cotropite,

viețile deja ofilite și expirate

în matrițe în termen redus în care s-au pus.

De o parte și de alta a curgerii timpului

vremelnicia a săpat în albiile deșertăciunii,

deșertând oasele ciudaților

în valea umbrei morții.

Da. Viețuim printre ciudații ăstei lumi

care se duc și vin val după val;

și, totuși, din loc în loc mai întâlnim

oameni care au luat chipul lui Dumnezeu…

Ei se roagă în duh și în adevăr,

coboară de pe muntele Sinai,

cu legea lui Dumnezeu, să o pună în inimi de carne…

și poate că nu se vor mai naște pe pământ nefilimi.

Postari mai vechi »