Să arăm spre adâncul rădăcinilor de neam
pământul rămas la locul lui
cu plugul încă de glorie
din cartea de istorie;

Să grăpăm brazdele întoarse
spărgând bulgării cu grapa credinței
și a suferinței, până nu ajung
de piatră și humă moartă.

Semănăm din sacul de jale
semințe trecute prin foc și furnale,
apoi șteptăm și ne rugăm să “vie”
ploile curate cu apa lor vie.

Așteptăm cu nădejde să odrăslească
steaguri diferite: de urmași,
de popor de ostași și de pite.

Dacă apar cumva buruienile
vom trage din armă sirenele
să se audă ecoul în inima nudă,
vrăjmașii să-și sfarme ghetoul
și mintea zăludă.

Izgonind ciorile și ulii răpitori
reparând morile și măturând furtunile din nori,
vor veni iarăși vremuri stăpâne
peste abecedarul limbii române.

Se vor coace lanurile,
vor putrezi șpanurile,
iar pământul acesta răscolit până la os
ne va învăța să trăim și să murim frumos.

Când va fi socoteala de răsplată
vom fi curățit pământul de orice erată;
îl vom cunoaște pe fiecare lucrător
după inima lui cu steag tricolor.

Nu e nevoie de război să distrugi o țară;
ajunge să o văduvești de copii ei
trimițându-i în bejenie,
sărăcind-o de ce-i a ei,
vânzând-o pe felii
până la inima pădurii
și brazda plugului,
denigrând-o în vatra ei de cenușă,
ascunzându-i splendorile,
și blestemând-o cu numele tău blestemat,
vânzătorule corupt și îmbuibat;

Tu îi confiști istoria
și îi torsionezi geografia,
scoți din dicționare cuvântul “patrie”
și pe cele de “onoare, demnitate”
și “dreptate”
și le vinzi pe arginți în vreme ce minți.

Nu e nevoie de război să distrugi o țară;
ajunge să-i faci viața povară
și să o izgonești din ea însăși afară,
printre alte nații și neamuri
mințind-o că nu are geamuri,
ajunge să o văduvești,
în numele tău,
de vise și de gânduri
în vreme ce îi pironești ferestrele
în scânduri.

Să se facă lumină,
din lumină divină!
Să se curețe țara
de păduchi și de lindină
prin foc și tornadă de grindină!
apoi să o punem pe hartă
alături de patrii și țări,
vecină cu munți, cu dealuri,
câmpii și cu mări.

Cum ar fi ca haina să se dezbrace de trup
și, când ar fi întrebată:
“unde ți-e trupul, surată?”,
să-ți spună că: “e dus la spălat
că prea s-a molipsit de păcat.”

N-ar fi în suflet un zbucium de taină
că haine de trup,
plâng nudul de haină
când oasele lumii se rup?

Prea multe închinării deșarte
Prea mult deșert în închinare
Puțină viață pân’ la moarte
Prea largă cale în strâmtoare.

În prea îndepărtate ceruri
Îl căutăm pe Dumnezeu
Când El Se-arată-n fel de feluri
În pieptul tău și-n pieptul meu.

Prea mult ne rătăcim, o, Doamne,
Ca fiul cel risipitor
Și-am fi murit, ca el, de foame
De nu erai îndurător.

Ar fi și azi închis Edenul,
De heruvimi ar fi păzit,
De nu S-ar fi jertfit pe lemnul
De cruce Fiul Tău iubit.

Ce poate face o ființă
Din prăbușirea ei în hău?
Tu spui că este cu putință
Să poarte iarăși chipul Tău.

Între om și somn
visul hoinărește tăcerile,
înhizând gările,
să nu cumva să trezească
omul adormit din trăit.

Visul?
un zefir așezat într-o ramă,
aproape vecin cu o rană;

Omul?
e om; se trezește,
apucă un fir de poveste,
desface tabloul din ramă
și visul din somn se destramă.

În ape colorate curg nămoluri
Și fac bulbuci în despletiri de goluri
Când albiile, de la rădăcină,
Își pleacă steagurile și suspină.

În ape colorate curge sânge
Dinspre izvorul care încă plânge
În rănile ce tot mai duc în spate
O cicatrice, pân’ la jumătate.

În ape colorate lacrimi curg
Din răsărit și până în amurg;
Va fi un curcubeu sub arc de ape
Și cerbii vor veni să se adape.

În ape colorate curg sudori
Și se opresc în prag de sărbători;
Va fi odihnă după semănat
În brazdele în care s-au sudat.

În ape colorate curg cuvinte
Curg înapoi dar curg și înainte;
Va fi vorbire despre Creator
În gândurile mele și-ale lor.

În ape-nvolburate curg culori
Din soare, lună , stele și din nori,
Numai așa culori îngemănate
Curg ape reci și limpezi și curate.

Oricât ar fi de-anevoios
prin viață drumul
nu te da bătut,
ridică-ți steagul rupt de jos,
disipă fumul
și-o ia de la-nceput.

Oricât ar fi de grea povara
pe care-o porți
îndurerat
îți reazămă de ceruri scara,
deschide porți
și fi-vei mpărat!

Oricât de mulți sau de puțini
sunt anii adunați,
să știi,
coroana care poartă spini
pe cei trudiți și asudați
i-așează-n veșnicii.

“Voi pribegiți”-zice Domnul-
“căutându-Mă la capătul pământului,
ba nu,
la capătul cerurilor,
și uitați să Mă căutați
în voi,
puțin pricepuților”.

“Voi știți” -zice Domnul-
“că nu poate omul să Mă privească
ca apoi să nu moară;
cum, atunci, voi muriți
înainte de a Mă privi”?

“Voi” – zice Domnul-
“purtați în voi cicatrice,
dar câte au formă de bice,
formă de cuie,
formă de suliță
și formă de spini”?

Aruncă ziua peste tot cu nopți
Când se dezbracă de întunecime
Grăunțele luceferilor copți
Se seamănă în brazde anonime.

Sub plugul răscolirilor de vise
Țărâna pare că îngenunchează
Respiră iar ferestrele deschise
În aerul prin care se botează.

În mărunțirea colților de grapă
Cu diademe de luciri solare
Cotiledonul sâmburilor crapă
Vărsând din nou grăunțe în hambare.

Nu am văzut doar îngeri la arat,
Era cu ei o gloată fără număr,
În rândul ei creștini s-au înrolat
Și poartă veșniciile pe umăr.

Ne naștem pe plan înclinat
Proptit într-un șanț de păcat;
Cât nu ne legăm cu ancore-n cer
Cădem împreună cu-aceia ce pier.

Ne naștem pe punți de suspine
În trenul căzut de pe șine,
Dar câți îndrăznesc să coboare
Și câți se pricep să repare?

Departe, o gară în ceață,
Așteaptă semnal de la viață;
Traversele lumii se sfarmă
Scrâșnind a semnal de alarmă.

Iar oameni de azi și oameni de ieri
Se strâng la un loc, pasageri,
În gări, ca un fel de garaje,
Legați mult prea strâns de bagaje.

“Ce duceți cu voi așa prețios”?
Se-aude o voce de sus până jos
Căci trenul oprit în triaje
Nu are vagon de bagaje.

Da! Unde lăsa-vom întreaga avere
Că furii și hoții pândesc la vedere?
Trezi-se-vor oare adamii din noi?
……………………………………………..
Adam și tu, Eva, de ce sunteți goi?

« Postari mai noi — Postari mai vechi »