Uzină de vise cu porțile-nchise
Nu intră , nu ies, nici munte nici șes,
Nici sfere nici cuburi nici apele tulburi,
Pe bancuri de strunguri ard ruguri în ruguri.

Se trage zăvorul să curgă izvorul
Din lacăt închis în visul din vis,
Apoi să deschidă uzina lividă
Să curgă lumină din mână divină.

Pe poarta de vânt, cu steagul înfrânt
Ies duhuri de lume, cu nume, prenume,
Rămân răbdătorii în poarta strâmtorii,
Uzine de vise să fie deschise.

I s-a furat scripcarului vioara;
atunci și-a înădit lacrima cu inima
făcându-și din ele coardă tânguitoare.

Arcușul iubirii, prin vase de sânge,
și râde și plânge
și stinge și arde
poem de balade;

Scripcar și vioară,
arcuș care urcă, arcuș ce coboară,
din strune de stele storc îngerii-afară
baladele mele.

Ce zbatere în heleșteul lumii!
Câte corăbii pline, scufundate!
Ce răni în tălpi învăluie tăciunii
Care momesc burdufuri de păcate.

Cât de adâncă-i groapa de mocirlă,
Pereții cât îi sunt de-alunecoși…
Se-mprăștie nutrețul în codirlă
În haite, lupii urlă mânioși.

Se țes năvoade de păienjeniș
Dar valul mărilor le flendurește
Ajunge lumea iar pe povârniș
O, Doamne, ieși în drum și o oprește!

Repetabil, în mișcare tânjim
să ajungem la o destinație
în vreme ce în fiecare clipă
trecem pe lângă destinațiile altora.

Ceea ce este, în fiecare clipă
devine trecut
și ceea ce încă n-a venit
este vecin cu clipa așteptării.

Vector înainte
și vector absent
vă-ntâlniți în om
la timpul prezent.

Mutați-vă oameni
modul de gândire
din vremelnicie
înspre nemurire!

Când dați de miezul pâinii
simțiți-i gustul
nu numai de grâu,
de țărână, de ploi
și sudoare,
ci și pe acela de sânge
și istorie,

altfel nu vă hrăniți
ci doar mestecați amar
și în zadar,
pentru că și gustul
pâinii din cer a fost cu sânge
după ce s-a arat în Hristos,
ca în țărână, cu piroane,
deși am fost cu toții
la împărțirile de pâini înmulțite.

Stelele se-ncarcă toate-n carul mare
Au rămas de strajă stelele polare
Luceferi de seară și de dimineață
Pescuiesc la copcă mărgele de gheață.

Fug meteoriți prin dâre prăjite
Să ajungă nunta de meteorite;
Sacul dezlegat printre alizee
Împrăștie paie pe calea lactee.

Îngerii desculți cu aripi întinse
Fac semne de nunți cu lămpașe-aprinse;
Vântul se oprește din aprins cărbuni
Din cer se aude cor de rugăciuni.

Murmurându-și ruga picurii de ploaie,
Se pun în genunchi, inimi să înmoaie;
Deodată, iată, inimi împetrite
Împart la nuntași pâinile-nmulțite.

Ceruri după ceruri și-au țesut trusou,
Pentru noaptea nunții s-au născut din nou;
A căzut cortina, cele vechi s-au dus,
Se-arată lumina: Mirele Isus.

Acei ce din viață-și fac roluri
Au inima plină de goluri
Și sufletul lor hăituit
Rămâne mereu răvășit.

Acei ce împart în felii
Lumina ce nu se împarte
În falduri de steag cu stafii
Își sapă furtunile sparte.

Acei care fură destine
Să-și facă din ele palate
În garduri de spini și de ” spine”
Se prind împletiți în păcate.

Acei în a căror grădină
Păcatul neghina presară
Îndoaie-n genunchi rădăcină
În grâul ce dă să răsară.

Genunchii, și noi ni-i plecăm
Să bem din Cuvânt rugăciuni
O, Doamne, așa Te rugăm:
Mai toarnă în oameni minuni.

Mai cheamă-Ți copiii la masă
În taina cu vin și cu pâine
Deschide-le ușa la casă
Chiar astăzi, că nu știm ce-i mâine.

Păsări migratoare
Amăgesc vapoare
Pe mările unde
Pot să le scufunde.

Viruși inventați
Și stratificați
Pun lumea pe jar
După calendar.

Oamenii mascați
Tot mai strecurați
Când se întâlnesc
Doar se ocolesc.

Strigăt de sirene
Le curge prin vene
Din groapă în groapă
Silindu-i să tacă.

Când spun rugăciuni
În deșertăciuni
Mai găsesc cuvinte
În blidul de linte.

Cerul dă să-și crape
Norii fără ape,
Zornăiesc cătușe,
Hristos e la “ușe”.

Cine încă doarme
La strigăt de goarne
Rămâne în urmă
Rătăcit de turmă.

Vor rămâne-n veci
Rătăciți și reci,
Surzi și orbi și muți.
Ca îngeri căzuți.

Cine nu-nțelege,
Să nu se dezlege
Dar mai este har
Ca pentru tâlhar.

Sunt îngeri în oameni
Dar nu-i vedem noi,
Curg atâtea lacrimi
Și credem că-s ploi.

Trec samariteni
Cu suflet de om
Pe drumul ce duce
Către Ierihon.

Deasupra de aripi
Se înalță zboruri
Peste care cântă
Îngerii în coruri.

Pe aceeași rază
Cresc fluturi și flori,
Omului șoptind:
“Nu cumva să mori”.

Invazii de boli
Cu viruși în poale
Rod la rădăcina
Inimilor goale.

Pelerini prin umbre
Ieșim la lumină…
Hristos ne dezbracă
De păcat și vină.

El le ia în spate,
Deasupra, pe cruce,
Biciuit de oameni
La moarte se duce.

Și-a trimis El, Domnul,
Fiul pe pământ…
Oameni după oameni
L-au uitat pe rând.

Îl întâlnesc pe Hristos aceia care
pășesc pe urmele Lui;
uneori ajung la margini de mări
și merg mai departe,
umblând pe ape;

S-ar putea să-L întâlnești
în mijlocul furtunii;
și ce dacă?

El va porunci furtunii să tacă.
Se va apleca și va spăla piciorele
celor care ajung a cina cu El
apoi va arăta calea spre cer;
îți lași tu, omule, lumile sparte,
să mergi cu Hristos mai departe?

Postari mai vechi »