Vă chem la părtășie de iubiri și vise
Pe-acei cu sufletul și inima deschise
Când le predați cu totul nemuririi
În brațe cu însemnul răstignirii.

Vă chem la părtășia de credință
De peste podul lumii-n suferință,
Către lumina sfântă-a învierii,
Dincolo de muțenia tăcerii.

Și vă mai chem la cuminecături,
Anafura din Sfintele Scripturi:
” Luați! Mâncați! Acesta-i trupul Meu,
Căci vreau să fiți în Mine, și-n voi să rămân Eu”.

Să iubim ce-a rămas de iubit
De la minus la plus infinit,
Să iubim pân’ la cer și ‘napoi
Și apoi să ne-ntoarcem la noi.

Să-i iubim pe acei ce-s aproape
Înfocați sau cu setea de ape,
Să-i iubim pe acei ce-s departe
Căci iubirea nimic n-o desparte.

Nu-i nimica mai pur și sublim
Ca iubirea pe care-o iubim,
Tot ce-am fost, tot ce sunt și voi fi
S-a-ntrupat învățând a iubi
Iar credința de-a fi-n nemurire
Ne-a lăsat-o Hristosul-Iubire.

Cât suntem de un trup mărginiți
Nu cumva să îl dăm pe arginți,
Căci argintul și auru-s lavă,
Noi tânjim după trupul de slavă.

Da, suntem o sfințită făptură,
Despărțiți de atingeri de ură,
Căci iubim și suntem și am fost
Altoiți și zidiți în Hristos.

Mă tem să nu mă îngâmf
a nu-mi fi teamă de nimic;
mi-e teamă sfântă doar de Dumnezeu
care, luându-mă de mână,
mi-a arătat cine sunt eu:

un abur care se ridică puțin, apoi piere,
doar praf pe cumpăna fântânii,
un fir de iarbă verde care
seara este cosit,
o floare pe care curând nu o cuprinde
locul în care înflorea

poate un fluture coborât în omidă
la fel ca trupul de țărână
coborât în pământ,
poate doar o felie de vânt
sau picurul de rouă dintr-o dimineață,
poate o pâclă vaporoasă de ceață

suntem și sunt amprenta trecătoare
care uneori modelează
iar alteori doare;
dar, cel mai sigur, suntem
lutul din mâna Olarului,
apoi, vasele Lui, pe care
le vrea a fi de cinste și nu de ocară

suntem alpiniștii cerului
pe acea scară pe care îngerii
urcă și coboară, să secere
în aria semănată între două eternități
și viața numită: marea noastră trecere

mă tem să nu mă îngâmf
și să nu mă laud cu smerenia
ci să am îndelungă răbdare;
holdele sunt aproape coapte
și secerișul e mare.

Pe rând, fiecare om ajunge
la tejgheaua existenței,
primind un nume și o porție de viață
cu drept să o consume.

Dar oamenii, preocupați de ei înșiși,
se călătoresc meridian și paralel
între poluri și ecuatoare,
pe drumul pelerinului
dintre credință și tăgadă.

Trecem unul pe lângă altul,
și unii prin alții,
țesând acea învelitoare a cerului
care, rânduită pe culori,
se cheamă curcubeu.

E semn că în veșnicie
ne așteaptă vreme bună,
iar porțiile de viață sunt pe sfârșite
și călătoriile ajung la capăt,
acolo unde nu mai e cale de întoarcere,
dar e punte de trecere pentru omul
care a auzit sunetul de trâmbiță.

Teo M.

După potop Dumnezeu a tras o linie de curcubeu
că niciodată nu va mai îneca lumea
care se îmbarcă în arca mântuirii Sale.

A tras linii roșii care nu pot fi trecute,
la magini de mări și oceane,
între întuneric și lumină,
între credință și tăgadă,
între dulce și amar,
și mai ales între neprihănire și păcat.

A tras linii prin mări și le-a despărțit,
a oprit râurile din curgerea lor
să treacă mai întâi chivotul spre țara promisă
și mai ales a despărțit viața de moarte
țintuind boldul morții pe cruce.
biruind-o prin viață veșnică.

A despărțit deșertul de apă,
adevărul de minciună,
frigul de căldură,
a despărțit iubirea de ură,
a pus în răbdare milă și îndurare.

Va despărți oile de capre
și pământul vechi de noul pământ,
cerul cel nou de cerul cel vechi
și pentru asta va scutura încă o dată
și cerul și pământul.

Nu! Nu putem sluji la doi stăpâni:
și lui Dumnezeu și lui mamona,
și lumii și lui Hristos,
nu ne putem închina în duh și adevăr
decât cunoscându-le.

Nu putem moșteni veșnicia
decât născându-ne din nou;
nu putem fi copii de Dumnezeu
dacă El nu ne înfiază,
făcându-ne frații Fiului Său.

Încă de la creație apa are memoria ascultării
așezându-se în locuința
oceanului și a mării

are memoria vie a potopului
când era stăpâna lumii,
biruită doar de arca lui Noe

marea ei s-a despicat
să treacă poporul lui Dumnezeu
spre Canaan

când toiagul a lovit stânca,
ea a născut izvorul de apă vie
adăpând poporul ce urma să treacă prin pustie

în râul Iordan și-a oprit curgerea
așteptând să treacă mai întâi chivotul
apoi cele douăsprezece seminții de neam ales

când prorocul s-a rugat
nu a plouat trei ani și jumătate
spre a usca necredințe și păcate.

s-a întărit pe mare, sub picioarele
Celui ce a poruncit valurilor să tacă
și ele L-au ascultat

apa are memoria botezului Fiului lui Dumnezeu
și de atunci avem și noi memoria iertării
și pe cea a veșniciei

apa are memoria fântânii din Sihar
unde s-au despletit religii
și s-a împletit credința

are memoria transformării în vin
la nunta din Cana, dar mai ales,
are memoria că din coasta străpunsă
a curs odată cu sângele
care curățește orișice păcat

are memoria smereniei din ligheanul în care
Învățătorul a spălat picioarele ucenicilor Săi
înfășat la brâu cu un ștergar

apa are memoria vie
dar noi, oamenii, uităm până și de noi
dacă nu ne altoim în butucul din via cea vie

apa are memoria ta și a mea
pentru că ne compune
și împreună cu țărâna și mai presus, cu Duhul,
suntem și rămânem oameni.

Dumnezeu a înmuiat inima omului în iubire
și cu penița de piatră care zgâria
a scris scrisoarea lui de dragoste;
citiți-o toți, căci a lăsat-o
în cutia sufetului vostru,
acolo unde pune Raiul Lui.

Când și-au măritat copacii frunzele
Li s-au umezit ochii și buzele
Așteptând la tuns lăcrimau pe-ascuns
Se găteau de nuntă, cu toamnă căruntă.

Zburau peste ei stol de porumbei,
Chiciura și bruma le-au adus reuma
Către înserat trag toți către pat
Vântul prinde-a coase crengile de oase.

Resturi de cocori împrăștie nori…
Se trezește-o muză să cânte la frunză,
Nuntași și nuntașe au aprins lămpașe
Zodia iubirii își așteaptă mirii.

Mai avem puterea să strângem în brațe pământul?
i-au pleznit meridianele și paralelele,
i-au căzut bretelele
și nu se mai ține de cer, iar oamenii pier.

Mai strângem în “brață” inimi de gheață?
le-am putea încălzi la piept
și ar fi drept să împărțim frățește,
inimă cu inimă, cel ce e iubit
cu cel ce iubește.

Se face condens pe planetă;
precipitată, își adună averile
și poverile în servietă;
și-a oprit utilajele,
își face de zor bagajele
și pare așa de grăbită
să plece pe furiș de pe orbită;

De fapt, a plecat de ieri, spre nicăieri;
polii și-au dezghețat norii
iar ecuatorul a închis cuptorul;
meridianele își varsă oceanele
în văile plângerii,
la capăt de arii și holde
adună-se îngerii.

E atâta de aproape vremea proorociei
căci lacrimi din ploile urgiei au prins să cadă;
începe în curând secerișul
și ilișul a tras zăvorul peste ogradă.

S-a făcut condens în nonsens;
șapte peceți, șapte trâmbițe
și șapte potire
pregătesc pentru mire, omenire:
au pus pe altare cântare,
din ultimul ceas se torc minutare;
rămân în picioare aleșii…
deja, în Eden, înfloresc cireșii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »