Mă tem să nu mă îngâmf
a nu-mi fi teamă de nimic;
mi-e teamă sfântă doar de Dumnezeu
care, luându-mă de mână,
mi-a arătat cine sunt eu:

un abur care se ridică puțin, apoi piere,
doar praf pe cumpăna fântânii,
un fir de iarbă verde care
seara este cosit,
o floare pe care curând nu o cuprinde
locul în care înflorea

poate un fluture coborât în omidă
la fel ca trupul de țărână
coborât în pământ,
poate doar o felie de vânt
sau picurul de rouă dintr-o dimineață,
poate o pâclă vaporoasă de ceață

suntem și sunt amprenta trecătoare
care uneori modelează
iar alteori doare;
dar, cel mai sigur, suntem
lutul din mâna Olarului,
apoi, vasele Lui, pe care
le vrea a fi de cinste și nu de ocară

suntem alpiniștii cerului
pe acea scară pe care îngerii
urcă și coboară, să secere
în aria semănată între două eternități
și viața numită: marea noastră trecere

mă tem să nu mă îngâmf
și să nu mă laud cu smerenia
ci să am îndelungă răbdare;
holdele sunt aproape coapte
și secerișul e mare.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website