Doar perna-mi ține minte visele
Căci îmi miros precum narcisele
Mi-s colorate ca și fluturii
Și-apleacă în fântâni găleata ciuturii.

Când eu din vis să mă trezesc aștept
Doar perna-mi strânge visele la piept
Spre-a le goli în râul de uitare
Ce curge către visele din mare.

Îmi povestea un vis când ne plimbam în doi
Că ar visa și ele ca și noi,
Și despre asta scriu în cărți de vise
Când vine ziua porților deschise.

S-a răcit planeta, meridian și paralel,
pentru că inima omului e de gheață;
ninge cu poluri fără busolă
peste ultima romantică gondolă.

În munții stâncoși hibernează vise
despre fiorul plămădirii din țărână
și respirația Edenului în răcoarea dimineții
chiar acolo, la începutul vieții.

Cât de repede trece timpul peste anotimpuri…
acuma e început de lume la capăt de săptămână,
acuma intră soarele și luna în eclipsă
împlinind profețiile din apocalipsă.

Se opresc pământul și cerul la o oră anume,
este vremea eclesiastică a shimbării de gardă:
pământul nou și cerurile noi, rânduite de Mesia,
dau semnale că începe în curând veșnicia.

Cine nu aude pentru că e surd
ajunge a fi vindecat;
cine nu aude pentru că nu vrea să audă,
acela este adevăratul surd.

Cine a fost orb dar s-a ridicat
de pe rogojina lui Bartimeu,
ajunge a-L vedea pe Vindecător,
cine nu vede că nu vede,
acela e adevăratul orb.

Nu neputincioșii din scăldătoarea Betesda
au rămas ai nimănui și nevindecați
ci aceia care nu s-au scăldat în adevăr
sunt cei dintâi și de pe urmă paralizați.

Adevărații muți nu sunt acei ce nu vorbesc,
ci aceia care, vorbind, nu spun nimic
și acei care, aruncând cu cuvinte
rănesc mai tare pietrele.

Nu sunt leproșii cei nevindecați,
nevindecații sunt acei ce nu se spală
în sângele atotvindecător
vărsat spre vindecarea tuturor.

Doamne, cui ne lași?
pământului?
el nu știe decât să ne trudească,
să ne ia sudorile în schimbul unui codru de pâine,
să ne deschidă și închidă o groapă.

Ne lași lumii, Doamne?
dar s-a făcut vrajmașă cu Tine,
Ți-a întors spatele și dănțuiește
în fața chipurilor cioplite
și a vițelului de aur.

Oare ne vei lăsa timpului
și timpurilor?
și ele au vremea lor,
și ele sunt trecătoare, apoi nu mai sunt.

Lăsa-ne-vei în bâlciul deșertăciunilor?
în oceanul înspumat al minciunilor?
ridică-ne Doamne, catargul spre cer
că uite cum oamenii pier.

La ce folos să ne învelim cu aurul lumii?
vin hoții de-l sapă și fură;
învelește-ne, Doamne, inima cu inima Ta
și atunci vom putea din nou respira.

Am întâlnit toamna în grădină:
am crezut că e la cules de fructe,
dar ea se așezase în genunchi și se ruga,
mulțumind Dătătorului de plinătatea sa.

Nu mai văzusem atâta smerenie,
și parcă tăcerile ei șopteau poeme
lângă altarul cu frunze colorate,
și vii și ruginii și uscate.

O îmbrățișau umbre alungite,
o pieptăna susurul de vânt,
iar umerii și picioarele
încă i le încălzea soarele.

Statuie de sfântă sau templu de stâncă
părea că îi străfulgeră oasele
și purta în rochia ei înflorată
răsuflare de viață curată.

Mi-am pus capul pe pieptul ei
și i-am auzit inima vibrând
ca o epistolă
între diastolă și sistolă.

Întrevederea omului cu timpul
ține exact atâta cât
să-și pregătească veșnicia.

L-am întâlnit pe Dumnezeu în viața mea,
El era Acela care mi-a dat-o,
încredințânu-mi-o nu pentru o vreme
ci pentru eternitate.

L-am întâlnit în cartea lăsată omenirii,
nu să o citească ci să se hrănească
din cuvintele ei,
începând cu Cuvântul ce a fost la început.

L-am întâlnit în drumul spre Emaus
și nu L-am cunoscut, dar El mă știa
încă înainte de a fi.

L-am întâlnit când umblam legat la ochi
și El mi-a ridicat marama de pe ei,
când i-am deosebit vorbirea-I blândă
în vacarmul ăstei lumi.

Era în totul totului tot și mai ales era
chiar în inima mea, cercetând-o
despicând-o și despietrind-o,
Își trimisese Duhul să mă locuiască
și pe Fiul Său să mă iubească.

L-am întâlnit în lanul de grâu, făcându-l pâine
apoi frângându-Se pentru toți oamenii
flămânzi de cer și flămânzi de El,
L-am întâlnit, nu la o cruce, ci pe crucea
când omora moartea, pe ultimul vrăjmaș.

Și mai ales L-am întâlnit când ieșea din mormântul
cu piatra prăvălită la intrare
și când dezgropa mormântul pentru fiecare
ca nu cumva să rămână în țărână
suflarea Lui de viață.

L-am întâlnit pe Dumnezeu
când făcea cerurile și pământul,
dincolo de timp și de spațiu,
și înoind toate lucrurile, pentru cerul și pământul nou,
și mai ales pentru nunta Fiului Său.

În nopțilie în care nu pot să adorm
Dumnezeu mă răsplătește
cu odihna cuvântului Său;

și pentru că bucuriile
nu încap în toată lumea,
găsește să mi le pună în suflet.

Dacă i s-ar fura timpului ceasul,
el ar continua să numere,
printre nume, veșnicii.

Dacă zilei i s-ar fura granița numită înseare,
nu ar fi chip să se amestece
lumina cu întunericul.

Vântului dacă i s-ar lua suflarea,
ar respira pădurile
prin tăcerea frunzelor.

Pădurilor dacă li s-ar fura frunzele,
primăverile i-ar împrumuta
cu aripile frunzelor lor.

Dacă florilor li s-ar răpi culorile,
zorile și apusul ar picta
câmpuri și grădini colorate.

Fluturilor dacă li s-ar îndoi aripile,
lumina ar trimite să zboare
roiurile ei de curcubeu.

Dacă ar fi să fie vânate păsările,
urmele călătoriilor lor
ar rămâne în amprenta de aer cu nor.

Dacă omul ar fi fost silit să se tragă din maimuțe,
am purta chipul și asemănarea lor
și încă ne-am ascunde prin copaci.

Omului dacă i s-ar lua cuvintele care nu spun nimic,
i-ar rămâne rugăciunile
care spun totul.

La masa tăcerii și poarta sărutului
se adună îndrăgostiții și mirele și mireasa
în ziua nunții Mielului.

Orb nu e acela care nu vede
ci acela care
nu vede că nu vede.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »