Am întâlnit toamna în grădină:
am crezut că e la cules de fructe,
dar ea se așezase în genunchi și se ruga,
mulțumind Dătătorului de plinătatea sa.

Nu mai văzusem atâta smerenie,
și parcă tăcerile ei șopteau poeme
lângă altarul cu frunze colorate,
și vii și ruginii și uscate.

O îmbrățișau umbre alungite,
o pieptăna susurul de vânt,
iar umerii și picioarele
încă i le încălzea soarele.

Statuie de sfântă sau templu de stâncă
părea că îi străfulgeră oasele
și purta în rochia ei înflorată
răsuflare de viață curată.

Mi-am pus capul pe pieptul ei
și i-am auzit inima vibrând
ca o epistolă
între diastolă și sistolă.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website