Ești lume tot mai obosită
De-atâta vreme adormită
Și îți atârni de vremuri grele
Podoabele de tinichele.

Când treci prin valea umbrei morții
Îți tragi sicriele cu morții
Care-au cules de pe pământ
Doar pleava grâului din vânt.

Străbați Sodome de pucioase
Călcând pe uscăciuni de oase
Și-n fiecare zi pornești
Războaie noi și nebunești.

Cu ce te-alegi la urmă, lume,
Decât cu un ocean de spume
Care strivesc de stânci corăbii
Și îți înfig în spate săbii.

În fiecare dimineață
Se fac transfuzii noi de viață;
Îngroapă-ți în trufie eul
Căci iar răsare curcubeul.

Lanul de lavandă flutură în steag,
Roiul de albine iarăși prinde cheag;
Fiorul de pace prinde iar să umble,
Lumina iubirii mătură din umbre.

Nici un dar n-ajunge binecuvântare
Dacă nu i-e dat din cer să coboare;
Fă , Doamne, să știe omul muritor:
Lumea se usucă fără Dătător.

Cuibăresc ispite în deșertăciuni
Izbăvirea vine după rugăciuni;
Omul nou se naște de sub carapace
Și urmașii lui vor trăi în pace.

Mai lumești decât lumea n-au fost doar fariseii,
Nici acei ce Îl schimbă pe El, Domnul, cu zeii,
Ci ‘nainte de toți și ‘nainte de toate
Am fost eu când zăceam în minciuni și păcate.

Orișicât e de trist și oricât de târziu
Vreau să spun, peste tot: “N-am știut că nu știu”.
Dar când El m-a atins și când El mi-a vorbit
Din beție și somn doar atunci m-am trezit.

Căutam bâjbâind și măcar că-i aproape
Eram orbul ce-avea întuneric pe pleoape;
Rătăceam depărtat, precum oaia de staul,
Prigoneam, fără minte, după duhul Lui Saul.

Dar pe drum prin pustiu, și pe drum spre Damasc
Cel ce veșnic e viu m-a chemat să mă nasc;
Fac de-atunci mărturii orișicui vrea să știe:
“Am dat inimi de piatră pe o inimă vie”.

Prin întrupare S-a născut Mirele;
La Cincizecime S-a născut Mireasa,
Se logodesc la altarul nașterii din nou,
Urmează nunta în Împărăția cerurilor.

Nu va fi lună de miere,
Va fi veșnicie de lumină
Căci întunericul a fost biruit
Și moartea aruncată în iazul de foc.

Care stindard îl vei purta în luptă
Oceanul lumii când înalță valul?
Oare rămâi să-ți coși cămașa ruptă
Când tot mai mult se-ndepărtează malul?

Ce stemă flutura-va pe drapel
Atunci când luptele vor fi în toi?
Amprenta sângelui vărsat de Miel
Va fi armura ce-o purtăm cu noi.

Aceia care lupta nu o poartă
Și vor da bir odată cu fricoșii
Vor fi-nfrățiți cu o țărână moartă
Când vor cânta în zori de zi cocoșii.

De ești și tu în oastea lui Hristos
Nu te-ncurca în mărunțișul lumii,
Pune povara de robie jos
Și birui-vei

Deasupra câmpului Armaghedon
Va flutura stindardul libertății
Pentru acei ce-L au ca singur Domn
Pe Fiul omului și al dreptății.

Umbră tu,
ești oponența materiei la lumină;
când te înmulțești zămislești întuneric

te învinge porunca :”Să fie lumină!”
oare nu așa a început și lumea a fi?

“Voi sunteți lumina lumii”,
le-a spus Hristos oamenilor,
și cuvântul Său este adevărul.

Lume tu, ce mult vorbești
și nu spui nimic;
zdrobeși cuvinte fără noimă,
le dezbraci de sens și de adevăr
și, cel mai des, lovești cu ele
așa cum ai lovi cu pietre.

Îți place să te asculți,
îți place să te ascunzi
în umbre alungite de ispite
și-adormi printre orbi între șarpe și corbi.

Lume, lume, cine ți-a dat nume?
cine te-mbătat, și cu ce vin de venin?
n-auzi, nu, lume tu,
cum bate furtuna în poartă?
ori, poate, lume ești moartă.

Îmi bate inima peste tot,
până și în piept,
dar mai ales lângă Dumnezeu,
care îmi cere inima odată cu mine.

Burduful vântului când pleznește
lăstărește urmași de vânt
care împing în vele nuvele,
desfundă-n păduri crăpături
și adună apele norilor
în poalele zorilor.

Din hățișuri descalță sudalme,
pe fluturi îi face să bată din palme,
oftează cu susurul apelor
dansând pe pianele clapelor.

Întoarce punctele cardinale
cu fața și ochii la soare,
scrie cu păsări călătoare în cârduri
amintiri de anotimpuri și gânduri.

Dezleagă brâul fiicelor grâului
de corsetul zăbalei și hățurile frâului;
după ce își deșartă burduful și tolba
așteaptă înfrigurat, ca și soldații, solda.

Dar bate iar vântul prin punga lui goală,
atuncea soldații de vânt se răscoală;
încep a scutura anii și lunile,
stârnind la capătul lumii furtunile.

Ne înfioară teama de-a avea dușmani,
dar, și mai trist, ne-am devenit
noi înșine dușmani
și nu-i chip să ne înțelepțim
pentru că întreaga făptură
ni s-a-mbibat cu ură.

Ne ridicăm unii împotriva altora,
lovim în noi cu pietre de cuvinte,
ne tăiem singuri crăcile de sub picioare
și cădem împreună în aceeași
pucioasă de neputință vâscoasă.

Pentru că mă doare mă rog pentru fiecare
să ceară înțelepciune de la Cel ce o dă
și El o v-a da cu mână largă
căci știe din ce am fost făcuți.

Acum, roagă-te și tu, semenul meu,
roagă-te numai lui Dumnezeu
și vom putea păși pe ape
privind la Cel ce ne întinde mâna
și-atunci vom liniști împreună furtuna.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »