Scriu cu puncte cardinale
singura direcție spre cer,
cea cu sens unic
și cu amprentele de pași de lumină.

Scriu cu golgote de cruci
despre învierea morților
și moartea viilor,
ca nu cumva viața veșnică
să ne prindă nepregătiți.

Scriu cu răni de de spini,
de bici, de suliță și de piroane
despre înstrăinarea lor
către Fiul omului
și Fiul lui Dumnezeu.

Citesc din materia de examen pentru veșnicie
despre Împărăția cerurilor
și acolo găsesc scris și numele meu,
da, al meu, eu, cel cu nimic mai bun decât tâlharul.

Pâinea lui Dumnezeu e caldă încă,
a fost trimisă din cer, prin Fiul Lui,
a fost înmulțită pentru toți
și împărțită celor flămânzi de adevăr.

Pâinea lui Dumnezeu
nu hrănește viețile trecătoare
ci pe cele veșnice,
pentru ea nu trebuie plătit,
a plătit deja Dumnezeu.

Oameni ai aceleași țări,
ai acelorași realități,
nu se mai încap unii de alții,
se sfâșie între ei, din lipsă de sens;

în jurul aceleași inimi,
fiecare trage în altă parte,
ca într-o sumă de vectori
a căror rezultantă este zero;

ba încă se epuizează unii pe alții,
se dușmănesc între ei,
ajung a se urî, ajung a se “muri” otrăviți,
ajung a nu ajunge nicăieri;

am ajuns goi și goliți,
flămânzi; flămânzi de sens,
de același sens,
care ar trebui să ducă la lumină;

îl vom avea când ne vom iubi,
când ne vom asculta cu răbdare
unul pe celălalt, dar, mai ales
când vom asculta de Dumnezeu.

Să se hrănească flămânzii de sens
cu adevăr și dreptate,
cu milă și compasiune,
cu iertare și mai ales cu dragoste,
pentru că Dumnezeu este Dragoste.

Fără acest sens,
nimic nu are sens.

Alegerile sunt despre adevăr,
despre conștiință
și nu despre instinct și minciună
și promisiuni deșarte

sunt despre oameni pentru oameni
și nu despre farisei,
despre bunul simț și nu despre impuls,
despre rațiune și nu despre amăgiri

alegerile sunt pentru credință
și legile lui Dumnezeu,
pentru ziua de mâine
și nu noaptea de ieri,
pentru cei care vin după noi
și cei care încă merg înaintea noastră

alegerile sunt despre înțelepciune;
prea mulți din votanți nu o au
și atunci ne vom alege cu ce merităm.

Ar fi putut să vină peste noi
vremuri de împăcare ,
dar n-au venit;
în loc să ne urâm, ar trebui
să ne iubim și să ne îmbrățișăm,
să ne iertăm și să binecuvântăm
că suntem copii aceleeași țară-mamă
și aceluiași pământ-tată.

Am fost prea ocupați să ne războim,
să ne sfâșiem, frate cu frate,
în loc să fim mai buni;
am fost și rămânem nebuni
dacă nu ne împăcăm,
dacă nu ne iubim,
dacă nu ne rugăm.

Am putea fi împreunâ puternici
și egali unul cu celălalt,
am putea răsturna munții
și apropia apele pentru a fi laolaltă,
am putea fi ai noștri și nu ai nimănui.

Și încă se poate să-mi fii iarăși frate,
să-ți fiu tată și fiu;
încă nu-i târziu atâta vreme
cât încă suntem vii
și ne putem elibera
de păcatul și boala de-a nu ne ierta.

De aceea mă scriu și mă trimit ție,
smerindu-mă, pocăindu-mă;
citește-mă cum și eu te citesc,
iubește-mă cum și eu te iubesc,
așa cum a iubit Isus:
iertând nu o dată, nu de șapte ori;
de șaptezeci de ori câte șapte.

Haideți să fim buni,
căci Dumnezeu este bun;
haideți să fim drepți,
căci Dumnezeu este drept;
haideți să fim până mai suntem
căci viețile noastre se trec
atât de repede;
cu ce ne alegem, dacă nu am ales iubirea?

MIEZ

Câte mii de cuvinte sunt jăratec fierbinte
Și n-au miez,
Când noiane de gânduri îngrădite de scânduri
Nu au crez.

Dac-ar arde pământul, făcând flacără vântul,
E-n zadar
Câtă vreme, în târguri, se vând oameni pe hârburi,
Ca la zar.

Ce haznă de lanuri prea pline de paie?
Ce haznă de nori când nu mai au ploaie?
E totul deșert;
Prin tainic și veșnic mister
Vorbește El, Domnul, din cer:
” Eu încă mai iert”.

Câtă nebunie:
ne frământăm de atâta vreme
atât de mulți oameni,
atât de mult,
pentru un singur om
care, oricum,
va face atât de puțin
și rămânem departe
de Omul-Dumnezeu
care a făcut totul
pentru fiecare din noi.

Ne naștem, nu plângând,
ne naștem oftând
și așteptând la rând
la rații de minte și gând

Ne naștem deja împovărați
datori și furați,
dușmani și nu frați,
venim în lume plecați.

Ne naștem aproape datori,
struniți de dresori,
furați de trișori,
aproape de porți de-nchisori.

Și totuși există ieșire
pe poarta numită iubire,
în nemurire,
urmându-L de aproape pe Mire.

Dacă pământul ar fi fost luat din Adam
și nu Adam din pământ,
atunci ar fi plin de oase
și la fiecare păcat ar fi sângerat.

Izvoarele iar fi fost roșii
și, poate, strugurii ar fi zemuit vin
iar fântânile ar zemui lacrimi
cum valurile mărilor ar răscoli patimi.

Dacă și din coastele pământului s-ar fi zămislit Eve
șarpele tot se strecura către ele
să ademenească făptura omenească
și să o pervertească.

Dar n-a fost așa; suntem țarâna
luată pământului cu împrumut
pentru o vreme care se trece
dinspre răsăritul genezei
spre semnele din apocalipsă.

Ne vom număra atunci
și cine nu va fi găsit scris în Cartea vieții
nu va mai fi, căci prorociile se vor fi împlinit
căci Dumnezeu a vorbit.

Ne vorbesc într-o limbă de îngeri
Toți acei care pace vestesc,
Se coboară în valea de plângeri
Și acolo nădejde sădesc.

Predicând vindecări de păcate
Prin balsamul de sânge regal
Ne mutăm în viață din moarte
Când corabia trage la mal.

E un drum către Tata, doar unul:
El: Calea, Cuvântul și Viața;
Dar, asta nu vede nebunul…
O! Doamne, topește-i în inimă ceața!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »