Acum câteva lumi totul era nimic,
dar din acest nimic Dumnezeu a făcut totul
în numai șase zile de creație.

Doamne,
de ce ai strâns toate pietrele de pe pământ
și le-ai topit?
“Pentru că ați lovit cu ele
în semenii voștri, în sfinți și în proroci
și ați făcut din ele statui
proorocilor mincinoși.

Să se oprească lumea toată,
să respire, să se roage
apoi să tacă.

Și voi soldați amici
și soldați inamici
ieșiți din tranșee,
lăsați armele să ruginească,
înfigeți pe metereze
steagurile albe de pace

Strângeți-vă laolaltă
și haideți cu toții
să mergem la biserică
săne rugăm, să ne iertăm, să ne iubim.

Același pământ va rămâne
acelorași oameni,
cântărit fiecăruia
după bunătatea inimii lui.

Acei care împart dreptatea
o împart așa:
iau mult de la cei mulți
care au puțin,
spre a rămâne cu și mai puțin
și dau mult celor puțini
spre a avea și mai mult.

În curând vor lua totul
de la toți cei oropsiți
și-și vor da lor mai mult decât tot,
lor, celor îmbuibați și nesăbuiți.

Se va trage o linie, ca linia orizontului:
între cei cu cetățenie în cer
și cei cu mormântul în pământ,
între cei trudiți și împovărați
și cei blestemați.

Întotdeauna, întreaga putere
în cer și pe pământ
a avut-o și o are Dumnezeu;
s-au amăgit valuri de oameni
că ei ar stăpânii unii peste alții.

Și-au măsurat teritorii,
au pornit războaie
și s-au ales cu praful și pulberea
nebuniilor lor, și la urmă
cu mai puțin decât nimic

În rătăcirile minților lor blestemate
oamenii au crezut că împart dreptate
dar au ajuns a se bate pe lucruri deșarte,
pe cioburi de vieți împresurate de moarte.

Încă se mai cred unii atotputernici,
mândria și păcatul îi duc la pieire,
depărtarea de Dumnezeu, în rătăcire,
nebunii doar se cred stăpânii lumii.

Dar cei smeriți și blânzi,
cei buni și drepți cu inima
vor ajunge a stăpânii cerul
și împărăția lui,
pentru că atât de mult
a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu,
ca oricine crede în El, să nu piară,
ci să aibă viață veșnică.

Suntem muți pentru că
nu am învățat cum vorbesc lacrimile;
suntem surzi pentru că Dumnezeu vorbește
și noi nu-L ascultăm;
suntem orbi pentru că privim
prin ochii întunericului
și nu prin cei ai luminii;
suntem morți atunci când nu înviem
odată cu Fiul omului.

Suntem bolnavi pentru
că păcatul este însăși boala
și noi ne-am atins de ea;
ne-am rătăcit pentru că
ne-am așezat pe calea largă a celor mulți
și nu pe cea îngustă a celor aleși;
șchiopătăm pentru că nu am îngenuncheat
la izvorul cu ape vii
și am călcat în gropi de înmormântare
în loc să alergăm spre lumină.

Suntem înfometați pentru că
nu am mâncat din pâinea coborâtă din cer,
suferim de sete căci
străbatem deșertul pustiei
și încă tânjim după vinul beției lumii;
sărăcim căci am ales bogățiile pământului
și nu sm ajuns la nunta Fiului de Împărat.

Suntem goi pentru că
ne-am dezgolit în Eden
și de atunci nu contenim să ne rușinăm;
suntem ai nimănui cât nu suntem ai Lui,
suntem pierduți atâta timp
cât nu am ajuns
acolo unde Îl putem vedea pe El, Emanuel.

Rămânem pui de țărână
dacă nu ne naștem din nou;
și, totuși,
câtă vreme trăim nu-i târziu
să vorbim, să auzim, să vedem,
nu-i târziu să iubim,
pentru că El ne-a iubit întâi,
nu-i târziu, cât trăim, să nu mai murim.

Dacă aș putea, aș treiera
cuvintele printr-o sită deasă
nu prin ochiuri de plasă,
în așa fel încât cele care lovesc
și cele care rănesc
să nu aibă trecere, nici loc în rugăciuni,
să le prefac în tăciuni și pleavă,
să le înec în mări de gâlceavă.

Cuvintelor necioplite și cu noduri
să le dărâm arcuirea de poduri
iar stâlpii cuvintelor goale
să-i tai de la poalele și brâu
vărsându-le pleava în râu.

Prea multele cuvinte fără minte
le-aș face cimitir de oseminte uscate,
le-aș duce arestate,
cu mâinile legate la spate,
la casa de nebuni și deșertăciuni.

Din Cuvântul care a fost la-nceput
mi-aș face-adăpost și un scut
din care s-ar naște mulțimi de cuvinte cu litere sfinte;
le fac călăuză de învățătură
apoi le așez în Sfânta Scriptură.

Așa vorbește Dumnezeu sufletului meu:
ca un susur blând,
ca o iubire, ca o adiere de trezire
în miez de zi sau miez de noapte,
despre tainele Lui minunate,
despre lucruri ascunse și descoperite
celor ce-L iubesc și celor smeriți,
celor ce ascultă și împlinesc,
celor ce, înainte de toate, iubesc.

Căci, fără dragoste, până și în rugăciune
e deșertăciune,
pâinea e amară, apele tulburi,
și în goana după vânt se zămislesc furtuni,
apa nu se preface în vin,
Lazăr nu poate să învie,
leproși nu sunt tămăduiți,
iar cei împovărați și trudiți
nu află odihnă, căci ei nu au ascultat
predica de pe munte,
nu văzut schimbarea la față
și nu s-au născut din nou.

Miroase pământul a lume postumă,
A lut putrezit și a humă,
Artera-i miroase-a reumă
Și marea miroase a spumă.

A noapte-i miroase lumina, A spini-pălămidă, grădina,
Iar florile toate-i miros
A vânturi întoarse pe dos.

I-s fructele doar aguride,
N-au lacătele mușchi a închide
Cangrenele-n coapse de mină
Căci frunzele au zimți de rugină.

Miroase pământul a terră
Sădită pe buze de eră;
Clepsidra de timpuri e goală
Miroase a timpuri de smoală.

Dar vin adieri de miros
Aduse de Domnul Hristos;
Mireasma cuvântului sfânt
Străbate întregul pământ.

Când nu eram încă născut a doua oară
Îmi eram mie însumi o zilnică povară;
Maramă de-ntuneric purtam peste vedere
Cât m-am hrănit din lume nu am avut putere.

Cât nu m-a adăpat izvorul apei vii
Am rătăcit de-a lungul și latul prin pustii;
Mi-am risipit averea în lumea asta toată
Uitând că-n pragul casei mă aștepta un tată.

Un fiu risipitor am fost cândva și noi
Dar a venit Păstorul la staulul de oi
Ne-a adunat din lume căci eram rătăciți
Ne-a pus în rana Lui și fost-am izbăviți.

El nu ne-a părăsit ci pregătește-o zi
Când cu oștiri cerești pe nori va reveni;
Va trâmbița venirea și-acei ce fi-vor gata
Vor auzi, și-atunci striga-vor “Maranata!”

Precum golul de secetă-n spic
ne grăbim tot mai mult spre nimic,
ne trezim rătăcind prin deșert
între inimi de piatră și suflet inert.

Ne-am legat peste ochi cu bandaje,
barca lumii se-nclină-n tangaje,
ne târâm pe genunchi și pe coate
sub rețele de sârme ghimpate.

Cât nu ai decalogul în legi
om nebun înspre ce mai alergi?
căci oricum și oricât te ve zbate
toate drumurile-ți sunt înfundate.

Ce oștiri îți trimiți tu în lupte
când ai mâini și picioarele rupte,
cu ce duh de orbiri te-nsoțești
când în colțuri de umbre cerșești?

Mai rămâne o-ngustă cărare
între crucea din deal și iertare;
ce faci tu pe pământ, om nătâng
când copii la țâță îți plâng?

« Postari mai noi — Postari mai vechi »