Declar fățiș: război, războaielor!
da, ele trebuie să moară
și niciodată să nu mai fie dezgropate,
trebuie să piară o dată pentru totdeauna.

Pe mormântul lor să se semene
florile de prietenie și de iubire între oameni,
să răsară nădejde și binecuvântări
să ne cerem iertare zilei de ieri.

Dezarmați ura și lăcomia și mânia!
dezbrăcați de armură mândria,
ridicați stindarde de pace
și tămăduiți rănile pământului bolnav.

Da, să semneze războaiele capitularea
și să rămână înscris în piatră;
atunci Dumnezeu ne mai iartă;
depun mărturie și voi spune oricui
că Tata ne va primi în odihna Lui.

Ce vremuri ne-au fost date să trăim,
Dar tocmai pentru ele-am fost făcuți,
Între pereții lor îmbătrânim
Iar prin pădurea lor umblăm desculți.

Sunt vremuri ce n-au vreme de lumină
Și bâjbâie prin nopți fără de stele,
Suflarea le miroase și suspină
Încorsetată-n garduri de nuiele.

Din loc în loc biserici tot mai goale
Împart anafură la credincioși
Și dau porunci leproșii să se scoale
Să blésteme prorocii mincinoși.

Sunt vremuri repetente la credință
Când preoții au devenit atei;
Înoată vremurile-n suferință
Căci lupii-au năvălit în turmele de miei.

Blândul Păstor îngenuncheat Se roagă
Cu lacrimi ca de sânge-n Ghețimani,
Mai bate toaca jalnic într-o doagă
Să nu rămânâ îngerii orfani.

Am uitat să stăm de vorbă cu Dumnezeu,
vorbim între noi vrute și nevrute,
vorbim peste El
și nu Îl ascultăm atunci când El vorbește.

Am uitat că ne-a dăruit cuvinte
din Cuvântul care a fost la început
și noi am făcut din ele pietre
cu care împroșcăm în semenii noștri.

Am uitat că suntem un pumn de lut
și ni se pare că vom veșnici
în ființa asta gânditoare,
ni se pare că stăpânim peste popoare
dar suntem abia sclavii trudei noastre.

Am uitat că uităm și de-aceea plantăm
buruieni și neghină în grădini de lumină;
dar, e-așa dureros: am uitat de Hristos,
dar El încă mai iartă, ne mai bate în poartă…
să ieșim! să-L primim! să-L urmăm! să-L iubim!

Undeva, la capătul lumii,
este un spital numit paternitate;
acolo unde oamenii se nasc din nou,
dobândesc cetățenia cerului
și devin nemuritori.

Vei cunoaște drumul înspre acolo
după dâra de lumină care despică întunericul,
după poteca îngustă a celor aleși
și, mai ales, după Păstorul care merge înaintea oilor.

Câmpul de șah cu regi și cu regine,
cu cai ologi, cu rânduri de pioni
a dezgropat traverse de sub șine
și împegații și-au școlit spioni.

Ca pe un câmp de șah fără de mante,
pe un ocean întins, învolburat,
ajuns-a trenul lumii a se târî pe jante
și nu a mai ajuns în munții Aratat.

Nici nu mai știu de câte ori
a fost sfârșitul lumii
când se zvârlea din turn cu arbalete,
când regi smintiți își ațâțau nebunii
să își înhame caii la șarete.

Uitasem de potop și de Sodoma
de turnul Babel și de Babilon,
uitasem fructelor Edenului aroma
și mirosea în jur Armaghedon.

Cine, cu ce va fi să stingă focul?
încă-alergăm spre iazul de pucioase;
ne-am pus în steaguri vracii și ghiocul
…pe cruce sângele învie oase.

Acei ce nu mai pot a plânge
Tânjesc căci n-au în lacrimi sânge
Iar rana-i încă despicată
Nu cicatrice vindecată.

Acei ce încă trag la jug
Și sunt striviți de tăvălug,
Nu-i mult și se vor ridica,
Chiar de-ar fi morți, vor învia.

Vor fi atuncea pe deplin
Pământul sfânt, cerul senin;
Mă uit în sus, ce-a mai rămas?
Poate o zi, poate un ceas.

Sau poate e ultima clipă;
Îmi curge sânge din aripă,
Dar sunt ostaș înscris la oaste…
Și mi-au crescut aripi în coaste.

Vânturi de fum împrăștiate
Dinspre războaie neterminate
Sufocă lumi prea afundate
În rătăcire și în păcate.

Iarăși potop fără corăbii,
Potop de foc adus de săbii,
Curg emigrații de pelerini,
Se fac păgânii a fi creștini.

Doar exilații bagă de seamă
Peste pământ curge o zeamă
Ca în Sodoma și în Gomora,
Biblia plânge și plânge Tora.

Vânturi, pe cai galbeni și roșii,
Îmbată oameni… cântă cocoșii;
Vântul – pe cai negrii și murgi-
Nu mai e loc unde să fugi…

Nu mai e loc decât în cer;
Cine va trece de grănicer?
Trece tâlharul, căci s-a smerit
Și, după el, om pocăit.

E prea departe omul aproape,
Rămân oceanele fără de ape,
Prea mult nimic este în tot
Îngerii plâng lângă chivot.

Peste Sodome plouă pucioase,
Prea multe trupuri fără de oase;
Mulți credincioși fără Mesia,
Toamna-i aproape, se coace via.

Culegătorii ascut cosoare,
Luna-și topește piatra în soare
Se strânge cerul ca și un sul…
Ce-a fost să fie este destul.

Ecuatorul mută cuptorul
să pârjolească lumea lumească
în coji de jar și-n coji de iască.

Cercul polar tânjește iar
să congeleze în metereze
iarna pe terra, cu mitraliera.

Mii de-anotimpuri vâslesc prin timpuri,
vrând să ofere vieți efemere
pe alte terre.

Doamnele toamne culeg din ierburi,
prin rug de mure,
ciute și “cerburi” dinspre pădure.

Fluturi cu aripi greu plumbuite
bat ca în doage hodorogite
lumea de cari să o agite.

Printre strâmtori trec vrăjitori,
vântul urnește roata de mori,
oamenii sunt prea trecători.

Uneori literele se împlântă singure în cuvinte,
fără rânduială, fără noimă,
bulucindu-se unele peste altele
și atunci cuvintele devin nebunii,
devin zgomote de nimic spre nimic,
devin urgii.

Consoane după consoane, după consoane,
vocale alungate,
lanțuri de litere fără zale,
învălmășeli pe piedestale,
fără sens, fără rost, fără direcție,
un fel de cadavru pe masa de disecție.

Așa este și viața cea plină cu oameni:
și ei se împlântă acolo unde nu le e locul,
se calcă în picioare, se împing, se mușcă,
se învârt ca între gratii de cușcă,
prea mulți fără rost , fără sens,
între deșert și condens.

Se va scutura lumea încă o dată,
ca la ieșirea din Eden și ca la potop,
atunci va fi loc de oameni și litere,
urmează marea chemare după marea trimitere.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »