Rătăcind,
nebunii nu ajung
la poarta de intrare în univers;
este pe partea cealaltă a infinitului.

Orice altă încercare de intrare e eroare
și ademenește și seduce
pentru că nu are formă de cruce.

Bâjbâind, nebunii cad în gol,
în adânc de Șeol,
căci prea târziu au ieșit din pustiu
și de aceea n-au unde se ascunde.

Pământul ține minte
că am fost luați din coasta lui
și plămădiți pentru a fi oameni;
după o viață ne cere înapoi.

Dar Cel ce a venit din cer
ne-a sădit în El,
pentru a nu rămâne nimănui datori,
și ne-a dat dreptul de a fi stăpâni
în Împărăția Lui.

Ne-am săturat de vieți atât de scurte,
la capătul lor sunt ușile închise
căci drumurile ne-au trecut prin lume
și chiar dacă ar fi să spargem lacătele,
dincolo de ele nu-i decât mormânt.

Alegeți calea spre veșnicie!
își are poarta de intrare strâmtă;
alegând adevărul vom ajunge liberi,
învățând a ne naște din nou
vom dobândi cetățenia cerului,
ne vom alege cu Hristos și Împărăția Lui
și asta înseamnă totul.

Aceea ce îmi spui să spun
Spun, Doamne, omului nebun,
Celui ce bâiguie mereu
Că nu există Dumnezeu.

Știu: dacă tac, sunt vinovat,
Dacă ascund sunt un damnat
De-aceea-mi este drag să-mpart
Cuvântul care ne-a fost dat.

Eu sunt abia un muritor
Dar rătăcirile-ți mă dor
Citește-ntâi Scrisoarea Sa
Și Domnul te va vindeca.

Da, știu că El tămăduiește,
El iartă, mângâie, iubește;
Nu mai suntem ai nimănui
Căci ne-nfiat prin Fiul Lui.

Nicidecum, niciunde, nici cum,
fără sens, în zadar, pe ascuns;
pe furiș, dezbrăcat, și arid,
încâlcit, strâmtorat și acid.

Turmentat, hăbăuc, tontălău,
nătăfleț, prostănac, nătărău;
năucit, zăpăcit și buimac,
dezvelit, nonvaloare, la vrac.

Amețit și nebun și neghiob,
printre oameni, un ghimpe, un ciob;
un stupid, un țicnit,un nărod,
un netot zăpăcit, fără rod.

Rest de fum și o pleavă în vânt,
fără duh, crăpături de pământ;
un nimic fără Domnul Isus,
condamnat fără drept de recurs.

Despărțit de Hristos, plin de gol,
lângă demoni în iaz de Șeol…
e-așa trist să citești astea toate…
…nu te vreau condamnatul la moarte.

Ci te vreau un stăpân de lumină;
în curând, El, Hristos o să vină
și răsplata cu El o aduce
să o-mpartă la oameni, la cruce.

A îmbătrânit pământul;
în riduri crăpate s-a ofilit,
a încărunțit, respiră greu
și începe să tremure la cutremure.

Se întoarce acasă de la războaie,
șchiopătează de fiecare dată
când poarta-i încuiată
și cu o față tristă tușește în batistă.

Se leagă cu vânturi peste descânturi
și uneori stoarce din nori
zemuri amare în “călimare”
cu care scrie carte târzie, cu nostalgie.

Tușește des a boală cronică,
respiră greu și sacadat,
face frisoane, trage la pat și bolește
transpiră pe tâmple și creste.

A îmbătrânit pământul
și pruncii lui l-au dus la azil,
așa cum ai arunca la coș ceva inutil;
și, iată, la porțile serii,
cum caută-n coș gunoierii.

Începem a fi oameni
abia când ne asemănăm cu Hristos;
până atunci nu suntem decât lut uscat și crăpat
în riduri îmbătrânite de vieți netrăite.

Cine?, întreabă pe ce?
ce întreabă pe cum?
cum, pe când? când, pe cât? cât pe care? care, pe unde?
unde, pe de ce? de ce nu răspunde,
așa cum nimeni nu răspunde,
dar toți pun întrebări.

Am avut un vis, cum că sunase
ultima trâmbiță;
m-am trezit, și, de undeva de sus,
priveam peste pământ:

Un mare, prea mare, număr de oameni
încă erau acolo jos;
nu au auzit, nu s-au suit în cer
la întâlnirea pe nori cu Isus.

Ca un mușuroi, unde furnicile
își poartă în spinare fricile,
nu înțelegeau când și cum și unde
au fost răpiți o parte din semenii lor.

Am văzut decrete și legi marțiale
semnate de regi și președinți și împărați
în care era interzis până a și pomeni
de marea trecere a omului
din trup de țărână, în trup de slavă.

O! Biată omenire sclavă și supusă,
ai fi putut fi întreagă și liberă
dacă ai fi cunoscut adevărul
și Cuvântul întrupat,
ai fi putut fi mireasă la nunta din cer
cu Fiu de Împărat.

Pentru cei care dorm e numai un vis,
pentru cei care cred e împlinirea cuvântului scris
adus de Mesia, să adeverească pe deplin prorocia
care spune că în cer, în loc de stele,
Dumnezeu va scrie cu nume.

Aș umbla mai mult pe jos
Cum umbla Isus Hristos
Drumul peregrinului,
Capătul pământului,
Lumea-ntreagă să audă
În deșert, ploaia cum udă.

Aș împărți pâinile
Când le-nmulțesc mâinile
Pentru popoare flămânde
Liberate de osânde,
Când își ascultau marota
Din Gabata spre Golgota.

După ce-am ieșit din groapă
Aș vrea să umblu pe apă,
Valurile răzvrătite
Să rămână-nmărmurite
Spre-a stârpi rănile ciumei
Dintr-un cap în altu-al lumii.

Aș vrea întregul pământ
Să-l pun în note de cânt
Și-acolo, pe portative,
Să pun pun caselor ogive
Ca în capul unghiului
Unde-i stânca Domnului.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »