După clișeul apelor
oceanele nu ar trebui să înghețe
ci să dea povețe de navigație
vapoarelor, până la destinație.

După clișeul păsărilor
aripile nu-s altceva decât visul de a zbura,
și biruința neputinței;
atunci cerul devine pământul făgăduinței.

După clișeul copacilor
oamenii ar trebui să-și acopere
goliciunea cu frunze
după clișeul străbunilor lor,
Adam și Eva.

După clișeul apelor
stările lor de agregare sunt:
curgătoare, stătătoare și boabe de ploi;
lacrimile sunt ploile din noi.

După clișeul iernilor
zăpezile își iau vacanța de vară
pe plajele din emisfera polară
dar nu uită să se întoarcă
fuiorul de nori să îl toarcă.

După clișeul florilor
visul lor de-a înflori
este acela de-a semăna cu oamenii
care răspândesc miros de Hristos.

După clișeul șoaptelor
gândurile sunt șoaptele lor
iar tăcerile sunt așteptările
Cuvântului întrupat, răstignit și înviat.

După clișeul lor, nopțile
deschid cerului porțile,
altminteri, puzderia de stele
nu ar împodobi galaxii cu mărgele.

După clișeul de curgere al anilor
fiecare își așteaptă rândul până la vremea lui,
apoi se împart oamenilor
de pe un fus deșirat în apus.

După clișeul vieții trecătoare
orice ființă este muritoare;
după-nviere nu rămân clișee,
își face cerul brâu din căile lactee.

Clișeul dragostei
cuprinde totul totului tot
căci Dumnezeul nostru este dragoste
iar noi suntem dragostea Lui.

Eu știu că într-o zi moartea va muri,
oricât se ia cu omul slab la trântă
puterea îi va fi pe veci înfrântă.

Nădejdea asta face să trăim,
să ne luptăm, să dăruim și să iubim
chiar dacă-n lut suntem doar trecători,
veni-va moarte, în curând, să mori.

Te-ai îngâmfat crezând că ești eternă
dar boldul tău se va pleca în bernă
căci ți-ai pierdut și vlaga și puterea
când omul se-nfrățește cu-nvierea.

Am lăsat pianul în mijlocul pădurii,
atunci când vor cădea frunzele
să cânte simfonii de toamnă.

Am lăsat pianul sub cerul noros
ca degetele de ploi să învețe să cânte
despre timpul frumos pe câmpul cu oi.

Am lăsat pianul în noapte, sub cerul senin,
degete de stele să îl atingă
și împreună cu îngerii să cânte divin.

Am lăsat pianul la margine de mare
și valurile l-au spălat pe picioare
iar vântul i-a furat cântul
făcându-l catarg de vapoare.

Am lăsat pianul la porțile de iarnă
și fulgii au dat să-i aștearnă
o mantie deasă de petale,
ca niște note muzicale.

Am lăsat pianul în mijlocul orchestrei
și s-a făcut tăcere;
murise pianistul…
dar nu mai e mult până la înviere.

Suntem mulțimi de mulți
conduși de orbi și surzi,
închiși în legi stricate
sub lacăt ferecate.

Zadarnic strigă vulgul
că își ascute plugul,
pământu-i înghețat
și paznicul e beat.

Dar fac vulcanii febră
și nu mai trec pe zebră
mulțimi aglomerate
din albii revărsate.

Dau semne clopotarii
c-au năvălit barbarii;
atunci învățătorii
dau lecții de istorii

Iar cei ce-s trași pe roată
mai mor încă o dată…
e sânge-n călimară
și e furtună-afară.

Mulțimile de mulți,
urmându-i pe desculți,
bătătoresc cărări
ca Moise pe sub mări.

Și se întorc eroii
să pună capăt ploii,
învățătorul strânge
extemporal de sânge.

L-ai întâlnit pe Isus?
și dacă da, ce a schimbat El
în zidirea ta?

L-ai întâlnit ca Nicodim, pe înserate?
ai înțeles atunci că fără naștere din nou
nu ai parte de Împărăția cerurilor?

L-ai întâlnit așa ca ucenicii
și ai lăsat totul ca să-L urmezi?
L-ai întâlnit atunci când înmulțea pâini
sau atunci când, frângându-Se Se împărțea tuturor?

L-ai întâlnit, ca Saul, pe drumul Damascului
și a făcut din tine, prigonitorul,
un apostol pentru neamuri?

L-ai întâlnit ca orbul Bartimeu
ori orbul din naștere
apoi te-ai bucurat de Lumina lumii?
L-ai căutat ca Zacheu fără a te rușinezi
de micimea ta?

L-ai întâlnit în drumul spre Emaus?
sau ați călătorit ca doi străini
până ți-au căzut solzii de pe ochi
și L-ai recunoscut la frângerea de pâine?

Te-ai apropiat de El ca femeia
cu scurgere de sânge
după ce ți-ai risipit toată agoniseala
pe neputința lumii?

Te-ai întâlnit cu El când umbla pe apă
ori când dădea piatra mormântului la o parte?
L-ai văzut când Se schimba la față
ori când ierta tâlharul de pe cruce?

L-ai întâlnit ca tânărul bogat,
și după întâlnire cum ai plecat
din fața Lui? oare bucuros sau întristat?
și cu ce comori mergi mai departe
și încotro? pe drumul de viață sau pe drumul de moarte?

Te-ai întâlnit cu El la fântâna din Sihar
când adăpa păcătoșii cu izvoarele vieții
și cu apă vie?
L-ai văzut în pustie
zdrobind ispita diavolului
și aruncându-l în iazul de foc?

L-ai rugat, ca omul din popor,
să ierte necredinței tale?
L-ai urmat atunci când nu avea
unde să își plece capul
și atunci când a fost arestat
în grădina Ghetsimani?

Când a bătut la ușa ta I-ai deschis
pentru că voia să cineze cu tine
și să-ți ridice povara care te gârbovea?

Când te-a iertat, ca pe femeia păcătoasă,
ai iertat și tu semnului tău?
când te-a vindecat, te-ai întors să-I mulțumești
când te-a iubit infinit, I-ai spus că-L iubești?

Când ai fost exilat,
din pricina Numelui Lui,
ca Ioan, în insula Patmos
ai spus lumii întregi de întoarcerea Fiului omului
pe norii cerului?

L-ai întâlnit pe Isus la nunta din Cana?
ai băut din vinul Lui?
te-a chemat la nunta din cer
a Fiului Lui Dumnezeu cu Mireasa Sa, biserica?

Noi, oamenii, suntem purtători de sămânță germinatoare,
a pus-o acolo Dumnezeu pentru că suntem țărână,
și a rânduit vremi și vremuri
pentru ca ea să prindă rădăcini.

A fost numită cuvânt tocmai de Cel
care a fost Cuvântul dintâi;
rodind în pământul numit om
se vor umple hambarele cerului
cu ființe numite copii de Dumnezeu.

La vremea secerișului vor fi trimiși îngerii
cu coase, cu saci și cu trâmbițe;
holdele sunt aproape coapte
și ziua Domnului atât de aproape.

Modestia rămâne o virtute,
smerenia este dumnezeire;
zidirea lumii veșnice
a început de la spălatul picioarelor
iar boldului morții i-a fost smuls stindardul
pe reduta crucii.

Mările roșii despart prigonitorii de prigoniți
iar Iordanul țara promisă de pustiu;
pâinea cea de toate zilele
se coboară de sus
dacă sămânța a fost semănată în cer.

Trupurile noastre de carne și sânge
stăpânesc pentru o vreme pământul
iar cele de slavă domnesc în Împărăția cerurilor
după ce Mirele împarte
inele de logodnă Miresei Lui.

Între zidul plângerii și zidurile Ierihonului
se calcă peste dărâmături,
dincolo de ele rămâne cetatea întărită
și cortului lui Dumnezeu cu oamenii
coborâte din cer.

Stegarii credinței au biruit lumea
iar pocăința, leacul vindecării ei;
în marea iertării s-au aruncat nelegiuirile omului
care a îndrăzni să se nască din nou
și care și-a spălat hainele în sângele Mielului.

Cum să stai departe de o mântuire așa de mare?
doar dacă alegi calea peregrinului fără orizont
și țara blestemată a nebunilor,
acolo ochii nu văd și urechile nu aud
iar inimile rămân împietrite.

Visele nu expiră niciodată,
nu se poartă îmbrăcate
pentru că nu veșminte le îmbracă
ci inimi care tânjesc să viseze.

Visele înlocuiesc umbrele
cu forme de lumini strălucitoare,
ele pun diminețile în capătul zilelor
și strâng culorile apusului în curcubeu.

Visele nu pot fi călcate, nici sparte,
pot fi doar inundate cu alte vise pereche,
pot fi măritate cu veșnicia,
pot deveni mireasa lui Mesia.

Când va trece vara ne vor cădea frunzele
și apele ni se vor domoli în albii largi, pline cu amintiri;
vom îmbrățișa vântul cu aripi mai rare și mai puține,
încă vom zbura dar mai aproape de pământ;

vom respira cu șoapte și poate cu oftate,
vom uita mai des ceea ce-i de uitat,
vom “dezîntineri” lângă înțelepciune
și vom iubi la prezentul continuu.

semnelor timpului le vom pricepe vorbirea
și bătăile inimii vor coborî printre nuferi,
mirosind ⁹ a început de toamnă
lângă pomii cu fructe în pârg

păsările migratoare ne vor numi culegători culeși
iar depărtările se vor apropia de noi tăcute
trăgându-și marginile peste umbrele din asfințit
ca o cometă cu a ei coadă în evantai.

Pe vremea când erau copiii mari
Poveștile tânjeau după bunici
Căci le erau preacredincioși stegari
Ei, sfinții, în suman și cu opinci.

Pe vremea când umblam mai mult desculți
Ne încălța țărâna de sub pași,
În fiecare casă eram mulți
Niciunii nu erau de tot plecați.

Pe vremea când se zbenguiau ca iezii
În cete pruncii cu genunchi zdeliți
Nu-ntuneca în mijlocul amiezii
Căci învățau să fie fericiți.

Pe vremea când miros de-abecedare
Se răspândea printre miros de flori
Se mai scria cu școală-n calendare
Și dascălii însămânțau fiori.

Atunci când n-aveam gene de avar
Și când puținul ne era averea
Ne întâlneam cu Domnul la altar
Și ne turna în inimi mângâierea.

Apuse vremi schimbate pe apus
Mă rog, în zori din nou să-nmugurească!
O! Nemurire, unde te-oi fi pus?
Învață-i tu pe oameni să iubească!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »