Vorbește, Doamne, robul tău ascultă
Când ninge cu o lume-atât de multă
Și troienești cu inimi înghețate
Pământuri sufocate de păcate.

Vorbește, Doamne să audă surzii
Când înțelepți au devenit absurzii,
Când trejii lumii cad în adormire
Și clopotele bat în cimitire.

Vorbește, ca limbuții s-amuțească,
În limbă sfântă și dumnezeiască
Adu la adevărul Tău zidirea
Și să vibreze-n pieptul ei iubirea.

Vorbește zidului de întuneric
Cât încă e pământu-ntreg și sferic,
Cuvântul să ne umple de putere,
Pe morți să îi aducă la-nviere!

Vorbește Doamne ca în prima zi
Când porunceai luminii de a fi,
Apoi ai arcuito-n curcubeu…
Mi-e sete de cuvânt de Dumnezeu.

Devreme vin vremuri de vremi vămuite
când, vrem sau nu vrem,curg ierni peste stânci văruite;
atunci fulgi vremelnici se țes încurcat în covoare
ca semn că viața e-o umbră așa trecătoare.

Devreme, în riduri înguste de-adânci canioane
convoaie de grele și dese și lungi camioane
încarcă-descarcă de zor din cozi de comete
nisipuri de stele vărsate de-a valma-n schelete.

Pe drumuri de dus, pe drumuri de-ntors fac tangaje
oceane cu valuri ce nu mai încap în bagaje;
ajung la un țărm odată cu vântu-nserării…
devreme-târziu, pescarii trag mreje la marginea mării.

O porție de toamnă, vă rog:
cu miros de gutui amărui,
pe pat de frunze ruginii,
la masa cu plecări de cocori.

Și niște mere rumenite
și niște umbre alungite,
căci, de, s-au scurtat zilele
și vin ploi ursuze, cu brumă pe buze.

Și o porție de vânt dezvelit,
feliat după punctele cardinale,
căci aștept steaua polară, vecină,
să vină spre seară la mine la cină.

Am pus aripi oamenilor
și au devenit îngeri,
am pus aripi florilor și
și au devenit fluturi.

am înaripat norii
și au devenit păsări;
când mâinilor le-am dăruit aripi
sufletul a adormit sub mângâieri.

Dăruind aripi aripilor
ele vor ajunge proprietari de gânduri;
dăruiți aripi sufletelor
și ele Îl vor căuta pe Dumnezeu.

Ecuatorul galaxiei s-a descusut;
curg stele cu viteza luminii
din brâuri de căi lactee
în albii mărginite de piatră de lună;

Se varsă în infinit, nu prin guri de delte,
ci prin alfa și omega
și oceanele se umple cu veșnicie.

Și visele au stelele lor
când se împrumută cu căi lactee,
pe care, cândva, îl vor da înapoi
ca pe un simplu mărunțiș de lumină.

Oamenii nu îmbătrânesc,
ei doar se ofilesc pe dinăuntru;
aceea este toamna lor
când până și visele
-ca păsările călătoare-
își scutură aripile
peste orizonturi încercuite.

E prea devreme a fi târziu,
În om mai curge râul viu
Și încă nu îl trec angoase
Prin văi cu uscături de oase.

Și tot prin oameni curge Duhul,
Ca-n Madian aprinde rugul
Și oasele din cimitire
Se-mbracă-n carne, prin iubire.

Pământul s-a îmbolnăvit de inimă;
vin doctori și-i fac pământograma:
prea multă tensiune între popoare,
sistola și diastola aproape s-au unit
și cămaruțele inimii nu s-au zugrăvit.

Alveolele s-au defectat în intersecții,
sângele prins în ambuteiaj
se încheagă edemic,
pământul e aproape de accident ischemic.

S-a îmbolnăvit pământul de plămâni,
tușește de ani-sâptămâni,
pare a fi un fumător de vieți, înrăit,
doar până la externare mai are de trăit.

Pământ uscat și arid, ai făcut covid,
te-ai târât prin întuneric n-ai avut lumină
ai trecut prin bâlci isteric,
și lâncezești în carantină.

Ți-ai făcut anamneza așa de târziu;
urmează operație fără anestezie, pe viu:
te branșezi cu meridianele la perfuzii…
doar Hristos mai poate să-ți facă transfuzii.

Îngerii nu au aripi;
aripile fac din oameni îngeri
atunci când aceștia îi ocrotesc
cu aripile lor
pe cei trudiți și împovărați.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »