Visul este zborul razant cu cerul;
el urmează gândul razant cu îngerii
trimiși de Dumnezeu pe raze de lumină
și inel de curcubeu.

Să nu se destrame,
visele se prind în rame:
deasupra :cerul, dedesupt: pământul,
în stânga: lumina, la dreapta: învierea.

Ne tărâm printre spini și scaieți,
printre pălămide și buruieni,
un fel de fantome-scheleți,
printre miriapozi și licheni.

Nu avem demnitatea de a sta în picioare,
coloana vertebrală ne e orizontală
și parcă neuronilor le lipsesc sinapsele
și picioarelor împiedicate, coapsele.

Ne-am pus prea mult nădejdea în oameni,
-L-am dat pe Dumnezeu la o parte-
avem parte din plin de răsplata lor,
adică de dreptatea-nedreptate.

Bâjbâim legați la ochi
și, cu mâinile legate și ele,
rătăcim ca o oaie pierdută, desperecheați,
într-o lume și ea rătăcită și mută.

Și totuși, în afund de mocirlă
se coboară o scară de cruce;
nu este nicăieri nici o altă izbăvire,
cine urcă pe ea va fi iarăși om.

Fluturii se aseamănă cu florile după miros
fluturii se aseamănă cu florile după culori;
se aseamănă după aripi și petale,
după anotimpuri și umbre și soare.

Ei se aseamănă după aceeași respirație când înserează
și după aceeași recreație când iernează;
fluturii și florile și aliații lor
sunt leacul de vindecare când gândurile dor.

Dinspre fluturi spre flori se fac punți
cum dinspre miri spre mirese se fac nunți;
împreună, peste lanțuri de noduri
fac boltă și arcade de poduri.

Va veni o vreme a altor vremuri,
să nu te întristezi omule și să nu tremuri,
urmează să Se întoarcă Isus Hristos,
grăbește-te să te dezbraci de trupul humos.

Zorește-te spre zorii ce se revarsă,
adu-i lui Emanuel inima arsă,
va stăpâni pe veci cu un toiag de fier
și va citi din cartea cu nume scrise-n cer.

În fusul pe care se toarce viața
se opresc vremurile să respire;
citesc din psaltire și numără
anii lipsă până la apocalipsă.

Tot mai puțin caier rămâne în furcă,
în intersecții de aer se bifurcă
târzii nostalgii cu mâna pe clanță…
la geamuri colindul îngân-o romanță.

Când firul din fus e tot mai subțire
și lacrimi încep să transpire,
un vânt se foiește să măture scara,
colindul e gata, se-aude fanfara.

Poetul se aseamănă cu Creatorul:
atunci când nu-i decât o foaie de hârtie
el zice: “Să fie lumină!”
și se naște un poem.

Rânduit a fi copil de Dumnezeu
omule, tu, atunci când va veni El,
vei fi ca El și vei auzi chemarea:
” vino rob bun și credincios
și moștenește Împărăția cerurilor
care ți-a fost pregătită
de la începutul lumii”.

Într-o noapte înstelată
pământul a alunecat pe cer
umplându-se de o puzderie de inele de stele;

oglindindu-se în apele și mările sale
părea un diamant fățuit de galaxii,
pregătit să împartă lumină

atunci oamenii, împreună cu
îngerii,
au început a cânta dumnezeiește.

Dacă ajungem a împrumuta aripi
va trebui să dăm înapoi zborul;
dacă am tras depărtările mai aproape
Va trebui să locuim cu ele.

În deșert nu a plouat niciodată cu nisip
și totuși dunele stăpânesc imperii aride
și strecoară vântoase prin site găunoase
plângându-și scheletul de durere de oase.

Și ghețarii au pus monopol peste cercuri de pol;
își trimit săgețile reci pe ocean și pe mare
să atace vapoare în termen redus
atunci când catargul și steagul se agață-n apus.

Bariera dintre tărâmul de întuneric și cel de lumină
nu se ridică, de frică și groaza din oase
căci granițele, precum vranițele
s-au anchilozat în târguri stăpânite de păcat.

Peste luna nouă cad meteoriți și plouă
cu firmituri și colți ascuțiți de piatră
care latră și nu au răbdare să ierte
grohotișuri sfărâmate în albii inerte.

Deșertul deșertului, cumplit de arid,
îl poartă mireasa cu rid; cea aleasă
a fi-mpărăteasă alături de Mire,
căci nu și-a păstrat așternutul curat în neprihănire.

Ce ai a face, viață, cu o inimă de gheață?
tu ești oceanul și ea aisbergul călător
între capăt de drum și capăt de pol,
purtați împreună de valuri și furtuni
în goana de vânt spre deșertăciuni
și cuprinși de așteptări între dogmă și adevăr.

După ploaia cu picuri de soare,
când apele tale se vor încălzi,
și când ghețarii lumii se vor topi,
atunci în întuneric se va face zi,
vapoarele își vor ridica din nou catargul
străbătând lungul și largul, meridian și paralel,
iar Cârmaciul va fi atunci Emanuel.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »