După răstignirea lui Hristos
a urmat un sabat în care
poporul s-a odihnit și, ca de obicei,
și-a urmat ritualul de-a se sfinți
uitând că tocmai L-a ucis
pe cel ce venise de sus.

A uitat că a strigat la Pilat:
“răstignește-L”, pe El, pe nevinovat,
“fă-ți treaba! și dă-ni-l în schimb pe Baraba”!

A uitat că țara s-a întunecat,
pământul s-a cutremurat,
pietrele s-au despicat,
morți au înviat și s-au arătat
în cetate călcând peste moarte.

În Templu s-a sfâșiat catapeteasma
de sus până jos să intre în cer
și-n altare Mesia, Hristos.

Dar el, poporul ales, s-a odihnit,
preoții nu au văzut că au orbit,
bucurându-se că au răstignit
pe cel neprihănit,
apoi se pregătesc
să intre în lume, lumesc.

Până și ucenicii s-au ascuns ca aricii,
I-au uitat promisiunea,
nu așteptau minunea,
au uitat ce scriau psalmii,
Isaia, Ieremia, că, înviind Mesia
urma să se împlinească profeția.

Inima lui Petru, după trădare,
tânja după iertare,
așa cum tânjesc inimile noastre
după împăcare cu Domnul
prin jertfa de Paște.

Doar Fiul lui Dumnezeu a coborât
în sabat în mormânt, nu să Se odihnească
ci să ne mântuiască,
omorând moartea să dea viață veșnică.

A rămas în sabat fără grai,
l-a dus pe tâlhar către rai,
apoi s-a întors cu toată puterea
să aducă în lume, de Paști, învierea.

Viața ne ocupă ca pe o gară,
apoi își descarcă mărfurile
pe toate peroanele aglomerându-ne;

nu ne-ar da nici măcar răgaz
să ne tragem sufletul,
ba, chiar ea, ni-l trage, ca pe o soartă,
îl târăște undeva la o margine,
pe o linie moartă.

Viața ne ocupă mintea cu amăgiri deșarte,
o împânzește cu capcane
în fiecare intersecție
cu schimbări de direcție,
până-i devine roabă, oarbă și oloagă.

Viața ne ocupă cu moarte în fiecare zi,
în fiecare clipă ne taie din aripă
să nu ne luăm zborul către
cealaltă viață, pentru care
Ziditorul s-a născut în om,
s-a crucificat, a murit,
și a treia zi a înviat.

El a venit să ne scape de ocupație,
din întuneric și robie
mutându-ne ființa pustie
în veșnicia din viața cea vie.

Suntem noi acasă?
Suntem rătăciți și zdrobiți
când bate la ușă să intre la cină
cu noi muritorii ocupați și robiți,
făcându-ne liberi în El
prin sânge jertfit și prin Miel?

Stau în picioare
atâta vreme cât mă țin
palmele lui Hristos.

Umblu cu sfială și teamă,
cum aș păși pe piroane
și la fiecare pas mă doare crucea
și inima îmi face frisoane.

Când se ridică ceața prind putere,
nu vine dimineața, se face înviere.

Câți dumnezei străini nu au murit,
Câte-nchinări deșarte nu au fost,
Pe drum deșertic prea am rătăcit,
Prea mult ne-a fost viața fără rost.

Ajunge omului cu rătăcirea,
Ajunge alergarea în zadar,
Ne-au vindecat iertarea și iubirea,
Fără de plată ne-au atins cu har.

Rămână-ntunecimile la orbi!
Și surzilor le-ajungă neascultarea!
Doar peste stârvuri, stoluri mari de corbi
Își croncăne hulpav înfometarea.

Cărarea rugăciunii și-a credinței
Mai scoate încă oamenii din jar
Căci s-a băut paharul suferinței
Pe Dealul Căpățânii, la Calvar.

Prea mulți sacerdoți fără niciun har,
Prea mulți orbi conduc alți orbi la altar;
Prea multe hățișuri lângă calea dreaptă
Dumnezeu, în noi, încă mai așteaptă.

Prea multe-nchinări nu mai ard pe rug
Cât nu se smeresc cu-adevăr în duh;
Om religios, în biserici pline,
Fără adevăr, ce-au făcut din tine?

Fără de Hristos, la câte morminte
Cauți ispășire printre oseminte?
Câte lacrimi verși jalnic în zadar
Fără să le-aduci zilnic la Calvar?

Treziți-vă oameni și ieșiți din noapte!
Holdele în arii sunt aproape coapte,
Ieșiți la lumină, lăsați ascunzișul!
E tot mai aproape de noi este secerișul.

Mă doare trupul lumii care zace în păcat,
în așternuturi neschimbate,
nespălate, cu inimi nebotezate,
bolnavă lume pe patul de moarte;

Bolnavă lume, ea, de ea însăși
la căpătâi cu întuneric;
mă doare mintea ei rătăcită,
inima-i de piatră și nepocăită,
mi-e milă de carnea ei de lut și țărână,
de vorba-i răgușită și păgână.

Mă tulbură delirul și visele-i deșarte
privirile-i reci și gândurile-i sparte,
bolborosirile ei despre bogății
deșerturile sterpe, pustiile pustii.

Mă dor visele ei de mărire,
văduvia ei din despărțire,
spasmele în care se zbate,
cuvintele ei înghețate.

Aș vrea s-o hrănesc cu lumină
să nu mai înghită morfină,
să nu se îneace-n pelin
o vindec la cină cu pâine și vin.

Da! Lumea bolnavă mai doarme,
urmează trezirea cu goarne;
s-a dat o poruncă la toți:
“Să-nceapă-nvierea din morți”!

Cohorte de îngeri suspină
și fac peste lume lumină.

Mă înarmez cu pace
să lupt împotriva luptei
care doboară și omoară;
ridic apăsarea și o fac mândră
de smerenia ei

alerg când mă opresc
pentru îngenunchere,
vorbesc când învăț să tac
și am dobândit mult
în măsura în care am dăruit

învăț a fi bogat în sărăcia mea
și fericit cu Dumnezeu,
în care vă iubesc pe voi toți
semenii mei
așa cum El m-a iubit
și nu am meritat.

A fost un om numit iubire,
Era și om și Dumnezeu
A fost Cuvântul nemurire
Și de aceea sunt și eu.

A fost Păstorul la turma lumii
A fost Stăpân și Domn și frate
Învățător a fost, Rabuni,
Era în noi, în tot și toate.

A fost și e vindecător
Milos și bun și înțelept
El, singurul Mântuitor
Va fi Judecătorul drept.

El ne-a iubit și ne iubește
Și de la El avem iubire
Păcatul meu Îl răstignește
Dar m-a iertat prin răstignire.

A fost un om numit iubire
Ce a venit din cer la mine
Și om și Dumnezeu și Mire
El ne-a promis că iarăși vine.

Doamne, trezește inimi de piatră,
Fă-le de carne, fă-le să bată,
Fă-le hambare pentru cuvânt,
Le umple, Doamne, cu Duhul Sfânt!

Deschide mintea să Te cunoască,
Nu o lăsa să ruginească,
Fă-o un sol de căutare
Pe drum ce duce spre înălțare.

Pune pe buze cuvinte sfinte
Cu miez de cer în miez fierbinte
Să ardă gheața când sunt rostite
Chemând la înmulțiri de pite.

Picioarelor care aleargă,
Când nu le-ajunge lumea largă,
Strânge opriri într-un mănunchi
În rugăciunea de sub genunchi.

Mâinilor noastre desperecheate
Dă-le putere împreunate,
Când strâng la piept pruncii cu dor,
Varsă comori în palma lor.

În toată forma mea de lut
Suflă din nou ca la-nceput,
Să plec din omul păcătos
În veșnicia lui Hristos.

Inima mea se-așterne și-Ți scrie
Că îi e dor de Tine, ca și mie
Și-Ți mulțumește pentru întâlnire
În cămăruța ei de fericire.

În lumea rătăcit de agitată
În mine-ai pus iubirea Ta de Tată,
Din inimă când am ceva a-Ți spune
Genunchii mi se pleacă-n rugăciune.

Îți mulțumesc de cât îmi uzi ogorul
Și-n sete mi-ai umplut mereu ulciorul,
Și pentru fiecare zi Îți mulțumesc
Că Tu citești în inimi cât iubesc.

Mai mult și mai mult decât toate
Eu știu că Ți-ai dat Fiul la moarte,
Mai știu că de Paște-a-nviat,
Și știu că prin El ne-ai iertat

Hrăniți și-adăpați cu pâine și vin
Mai curge viață prin harul divin;
Voi spune oricui, oriunde, mereu:
Ești singurul meu Dumnezeu.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »