– Cât costă timpul?
– Timpul nu există.
Voi oamenii ați fărmițat existența
spre a face cu ea negoț.

– Ce ajungem a fi?
– Aveți libertatea să alegeți
între viață și moarte
o singură dată,
atunci când vi se deschid
inima, mintea și sufletul.

-Încontro mergem?
– Înapoi la omul creat în Eden;
erați goi de voi, dar plini de Dumnezeu,
dar v-ați golit de El și v-ați umplut cu noroi.

-Ce avem de făcut?
– Voi, nimic. Deja El a făcut totul;
ție, omule, ți-a lăsat credința,
pocăința și cerul, deschis
cu cheia-nvierii
să nu te-ajungă umbra
și noaptea tăcerii.

În fiecare zi adunăm puțin câte nimic
Și ne așteptăm ca într-o zi,
Cu tot nimicul acesta
Să cumpărăm veșnicia.

O, nepriceputul de mine!
Când mă voi opri?
Când voi începe a fi înțelept
Și a nu muri?

Se trage lumea la sorți;
Pe Muntele Ispitirii clocesc lanțurile amăgirii
Din cuibul lui va scoate pui sigilați cu moarte,
Le va trimite la sufletele cumpărate

Prefăcuți în îngeri de lumină
Sunt pe drum și o să vină
La fiecare tu,
La fiecare eu,
La fiecare noi;

Găsi-ne-vor oare rătăciți?
Găsi-ne-vor oare-adormiți?
Găsi-ne-vor goi?

Pe Muntele Ispitirii
Se trage lumea la sorți:
O! Doamne, trimite-ne solii iubirii
Și ia-ne la Tine pe toți!

Am umblat pe pământ și am semănat cărări,
dinspre fiecare, către Mine;
unele au încolțit a lumină
și au biruit hățișurile vieții

altele s-au afundat în jungla rătăcirii
nemaigăsind capetele ieșirii
din întuneric și închisoare
spre razele Mele de soare.

Am umblat pe pământ și am vindecat
orbi și surzi și ologi și leproși,
am vindecat întâi și întâi de păcat,
apoi v-am așezat cu Mine la masă
hrănindu-vă cu pâinea vieții
și cu apă vie.

Am umblat pe pământ și v-am spus despre cer,
despre casa voastră de acolo
și casa voastră din voi,
v-am îmbrăcat că erați goi, apoi v-am spălat picioarele
că veneau sărbătorile.

V-ați uitat la Mine și nu M-ați văzut,
v-am vorbit și nu ați auzit
v-am iubit și-n schimb M-ați răsignit,
Dar cu toate acestea, v-am iubit.

M-am întors la Tata lăsându-vă viața
să o păziți, să o sfințiți, să o iubiți;
să nu o vindeți pe blidul de linte,
ca demonii goi să nu pună în voi oseminte.

Cât de rar ne oprim să ne întrebăm:
“Ce facem cu viața noastră?
Poate, cel mai ades, la înmormântări,
Atunci când un fel de umbră a noastră
Intră și ea plângând în pământ.

Prea rar ne oprim să cugetăm:
“Viță ce am facut cu tine până acum?
Încotro te duc? Încotro mă duci?
Ce facem oare unul cu celălălt?”

Ne întrebăm retoric, nu-i așa?
Ficare își vede apoi :
Ea, de însingurarea din ea,
Eu, de eul ce cred că-i al meu.

Vine o vreme pentru unii din noi
Când înțelelegem târziu,
Când înțelegem greoi
Că nu am trăit decât atât
Cât am umblat neobosiți,
Calăuziți de Dumnezeu.

Așa se face că îmbărânim și aflăm că trăim
Atât de puțin și cu atât nonsens,
În lumi de condens
Sau în lumi uscate,
Perete-n perete cu lumile moarte.

Mă rog pentru om să înțeleagă
Că viața ajunge întreagă
Și-și leapădă chipul lutos
Cât crește prin duh din Domnul Cristos.

Încă nu s-a inventat lumea în care să fugi
Și din care să nu te întorci victorios
Dacă Îl ai în tine pe Hristos.

Pot poduri de lacrimi să-ți iasă în drum
Peste apele dulci și cele de scrum
Și totuși să nu te scufunzi și să nu te ascunzi.

Pot vânturile dezlegate împroșca cu păcate,
Ar putea ninsorile să-ți înghețe zorile
Și totuși, pașii rămași, să calce pe urme de pași
Iar privirile să nu părăsească Mirele

Întreaga biruință nu e cu putință
Dacă El nu te duce pe drumul de sânge și cruce;
Încă nu s-a inventat moarte în inima tăcerii
Să nu fie biruită de sfânta lumină a învierii.

Chiar de-ar pravăli peste oameni munți
Îngeri trădători și îngeri căzuți,
Pot suda mormântul cu gratii de fier
Că poarta de ieșire va duce spre cer.

Dacă ar domni Legea Credinței
Nu am avea nevoie de constituții,
De legi după legi, omenești,
Nu ne-ar folosi armatele
Nici armele
Și nici granițele
Pentru că niciodată nu am cuceri
Ci am fi cuceriți prin iubire.

Legea Credinței nu are nevoie de bogății,
Ea însâși e bogăția,
În ea nu e întuneric pentru că ea e lumină,
Nu se scrie în cărți și tratate,
Ci se sapă și se poartă în inimă.

Ea, sieși și-ar fi deajuns;
Da. Ne-ar fi deajuns o singură lege:
Cea a lui Dumnezeu
Care spune: “Eu sunt dragoste”.

Ne iartă, Doamne, necredința
Ne iartă, Doamne, neputința,
Ne iartă, Doamne, rătăcirea
Ne iartă, Doamne, neiubirea.

Ne schimbă inima de piatră,
Cioplește lumea idolatră,
Topește negura din noi,
Rămâi Păstorul dintre oi.

Zdrobește plata pe arginți,
Mută creștinii printre sfinți,
Spală pământul tot, cu cer
Și pune-i înger grănicer.

Lasă în lacrimi rădăcină
Spre inima care suspină,
Ridică-l pe beteag din boală,
Și nu-i lăsa nădejdea goală.

Pe cei ce nici nu Te cunosc
Să-i duci la cruce, unde-ai fost
De dragul lor crucificat
Și-arată-le c-ai înviat.

Mi-a fost interzis a gândi
Tocmai de cei care nu gândesc;
Eu cred că gândurile dezbrăcau
Inimile lor goale, robite întunericului
Fără nădejde de lumină.

Mi-a fost interzis să vorbesc
De către cei muți din lipsă de cuvinte;
Cuvintele îi zgâriau atunci când le bolboroseau
Și mai ales atunci când îi dezbrăcau

Mi-a fost interzis să iubesc ceea ce iubeam
Și mă obligau să iubesc ce uram;
Am fost silit să calc pe flori de trandafiri
Când sfâșiau picioare ghimpii lor de pază .

Mi-a fost interzis să cred în Creatorul lumii
Și atunci am aruncat cu pietre în religiile lor;
M-am eliberat de împotrivirea oamenilor
Și în altoiul crucii
M-am sădit infinit de liber în Hristos.

O, Doamne, Te-ai urcat pe cruce-n locul meu
Și eu Te-am răstignit că nu știam ce fac
Dar lacrimile ce le vărs mereu
În toată apa lumii nu încap.

Din fiece ungher Tu mi-ai luat păcatul,
L-ai aruncat în mările uitării,
Te uiți la mine cum nu privești la altul,
Mă vindeci cu privirile iertării.

M-ai scos din întunericul de smoală
Vărsând în loc lumina Ta cea sfântă
Eram bolnav, m-ai vindecat de boală,
Eu nu am glas, dar inima mea cântă.

Nu în picioare-am învățat umblarea
Ci în genunchi am învățat să zbor
M-ai îmbrăcat Isus cu întruparea
Mi-e dor de Tine , Doamne, tare dor!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »