Ne naștem pe plan înclinat
Proptit într-un șanț de păcat;
Cât nu ne legăm cu ancore-n cer
Cădem împreună cu-aceia ce pier.

Ne naștem pe punți de suspine
În trenul căzut de pe șine,
Dar câți îndrăznesc să coboare
Și câți se pricep să repare?

Departe, o gară în ceață,
Așteaptă semnal de la viață;
Traversele lumii se sfarmă
Scrâșnind a semnal de alarmă.

Iar oameni de azi și oameni de ieri
Se strâng la un loc, pasageri,
În gări, ca un fel de garaje,
Legați mult prea strâns de bagaje.

“Ce duceți cu voi așa prețios”?
Se-aude o voce de sus până jos
Căci trenul oprit în triaje
Nu are vagon de bagaje.

Da! Unde lăsa-vom întreaga avere
Că furii și hoții pândesc la vedere?
Trezi-se-vor oare adamii din noi?
……………………………………………..
Adam și tu, Eva, de ce sunteți goi?

Eu nu te-am turnat
din pământ uscat și crăpat,
zice Dumnezeu
omului livid
cu fața la zid,
care, rătăcit,
nici nu s-a gândit
cine l-a-ntocmit.

Eu am strâns în pumn,
din pământul bun,
miezul de-ncolțire
în care-am suflat
să fac omenire
nu un chip turnat.

Dar, omule, tu,
între da și nu
te-ai tot răzvrătit
și te-ai zvârcolit
în groapa din tină
neprimind lumină.

De dragul Meu nume
am dat pentru lume
singurul Meu Fiu
prin care să fiu
singurul “vost” Tată,
acela ce iartă
viața-vă deșartă,
de drag de copii
pentru veșnicii.

De ce-i închisă inima în piept,
când inima făcută e să zboare?
pare sentință dată pe nedrept
și pare condamnare la-nchisoare.

Și totuși nu zăbrelele o țin
și nu zăvoarele o-ncătușează;
ea pune steag în omul peregrin
când sângele în inimi se botează.

Ea numără-n cadența veșniciei,
pe podul arcuit de curcubeu,
nuntași veniți la cortul părtășiei
cel ancorat la mal de Dumnezeu.

“Eu am venit la voi
străbătând cerul
-zice Hristos-
și am umblat cu voi pe pământ,
începând
din grajdul de boi și de vaci;
am venit la voi pe ape
și v-am întins mâna
să nu vă înecați

am trecut înaintea voastră pe sub mare
și voi M-ați urmat;
mai apoi,
chiar din mormânt,
de sub pământ,

Eu am venit la voi.
voi mai veni încă odată,
pe norii cerului,
și orice ochi Mă va vedea;
vă voi vesti venirea Mea
cu trâmbița,
voi porunci acelor ce M-au cunoscut
a învia
și de acolo vom pleca
la nunta Mea”.

Dacă în șase zile, din nimic,
El, Domnul, a zidit un Univers,
Cine sunt eu, un om atât de mic,
Ce El a scris eu să m-apuc de șters?

Și dacă totul totului în tot,
O singură atotputernicie,
A pus tot infinitul la un loc
Ca într-un cuib de megagalaxie

Și dacă toate i-au trecut prin mână
Din veșnicie înspre veșnicie
Cine sunt eu, eu puiul de țărână
Să nu ascult de legea dată mie?

Cine sunt eu și cine ești și tu?
Ființă gânditoare, să îmi spui…
Tot palma Sa cu grijă ne făcu
Da, după chipul și asemănarea Lui.

A face din smerenie un titlu de mândrie
E cea mai perfidă trufie;
Iar sfaturi din guri de nababi îmbuibați
Sunt semn de arsuri în oameni săraci.

Vorbind logoreic, nimic nefăcând,
Aduce-a trădare de gând
A fi împreună doar tu și cu tine
E drum prin hățiș de suspine.

Păcatul lui David stârnit de Batșeba
Cucutei îi strecură seva
Iar arderea lui în trup și în minte
E sevă de lavă fierbinte.

Mânia ținută în frâu ne-nfrânat
E sac cu semințe-păcat,
Iertarea abia mocnită pe buze
E foc cu sughițuri de spuze.

A fi ce nu ești, a nu fi ce sunt
E cel mai deșertic pământ;
Cuptorul încins să ardă păcate
E poate suprema dreptate.

Doamne, ne înveți drum de nemurire
Rânduind săgeți în arc de iubire;
În lut frământat dintru început
Doamne, ai suflat și noi ne-am născut.

Ne-ai supus pământul în lung și în lat
Ne-ai deprins cu gândul că ești Împărat;
În răcoarea zilei ne chemai pe nume
Ne hrănea cuvântul ce-aveai a ni-l spune.

Am avut poruncă doar de ascultare,
În prezența Ta era desfătare;
Poarta la Eden trebuia păzită
Nu cumva în inimi să intre ispită.

Ce nesăbuință, Doamne, ne-a atins
N-am stat în credință, peste noi a nins;
Am pierdut Edenul, pierdeam veșnicia
Dacă pentru noi nu murea Mesia

Răstignit pe cruce, El în locul meu,
Isus ne aduce iar la Dumnezeu;
În cartea vieții numele ni-l scrie
Și ne dă să bem iar din apa vie.

“Cum se rostește Numele Meu”?
întreabă Acel cu Numele sfânt
și n-am îndrăznit să pronunț
de teamă a nu-L macula
cu buzele care au rostit
și păcatul
ca nu cumva să rămân mut.

Noi nu ne-am tânguit, ca Mardoheu,
în sac și cenușă
și nu am întrat la împărat
cu Estera
când dincolo și dincoace de ușă
se-aprinde în inimă Terra.

Și arde mocnit din pol către pol,
pucioasă îi picură în sufletul gol
că n-a rânduit un timp cercetării
în omul durerii și Fiul iertării.

Ai milă o, Doamne, de fii Tăi toți,
Așa, ca pe Lazăr, ne-nvie din morți
Când molima bântuie lumea uscată,
Mai iartă-ne, Doamne, o dată!

Tu nu ai de ce a te teme
Ființă zidită-n Hristos
Oricât de târziu sau devreme
Treci văi de suspine pe jos.

Și nu ai nimic de-mpărțit
Cu lumi încastrate-n păcat;
În tine doar moarte-a murit
Căci Tata, cu El, te-a-mpăcat.
Din târgul și bâlciul pierzării,
Ți-ajunge-n Hristos a trăi,

Golgota și harul iertării.
Cu viața ce-avem de-mpărțit
Cât încă în trup suntem vii?
Ea pune un lut la dospit,
Iar noi dobândim veșnicii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »