Ce-ai putea omule spune
Fără duh de rugăciune?
Poate vorbe multe goale
Cu tăceri strivite-n poale,
Poate cuvinte uscate
Rupte toate din păcate.

Ce rostiri ți-ar prinde viață
Fără zori în dimineață?
Cât ți-ar cântări gândirea?
Ce preț ar avea vorbirea?

Ce-ai luat cu împrumut
Din Cuvântul de-nceput?
Cum rostești fără să-nșele,
Vorbe-nchise ele-n ele?

Doar izvoarele din stâncă
Au rădăcină adâncă,
Au memorii scrise-n steag
Prin poruncă din toiag.

Adunate la un loc
Pun în inimi goale foc,
Chiar dacă tăceri le-au nins
Fac din ele rug aprins.

Ce poți omule a spune
Fără duh de rugăciune?
Fără Cuvânt de-nceput
Ești doar lut, și surd și mut.

Să ne silim a învăța tăcerea
Pecetea șapte e aproape ruptă,
Urmează, omenire, învierea,
Toți îngerii căzuți alunecă spre luptă.

Sunt gata șapte trâmbițe să sune,
Se iau cărbuni aprinși de pe altar,
Se-aude-un glas venit din rugăciune:
“De ce te zbați tu omule-n zadar”?

Ce cauți? Ce găseșt? Și ce-ai pierdut?
Câți treizeci de arginți ai dat la vânzător?
Vor fi pământ și cer de la-nceput;
E Dumnezeu deasupra tuturor.

Când dați de miezul pâinii
simțiți-i gustul
nu numai de grâu,
de țărână, de ploi
și sudoare,
ci și pe acela de sânge
și istorie,

altfel nu vă hrăniți
ci doar mestecați amar
și în zadar,
pentru că și gustul
pâinii din cer a fost cu sânge
după ce s-a arat în Hristos,
ca în țărână, cu piroane,
deși am fost cu toții
la împărțirile de pâini înmulțite.

Stelele se-ncarcă toate-n carul mare
Au rămas de strajă stelele polare
Luceferi de seară și de dimineață
Pescuiesc la copcă mărgele de gheață.

Fug meteoriți prin dâre prăjite
Să ajungă nunta de meteorite;
Sacul dezlegat printre alizee
Împrăștie paie pe calea lactee.

Îngerii desculți cu aripi întinse
Fac semne de nunți cu lămpașe-aprinse;
Vântul se oprește din aprins cărbuni
Din cer se aude cor de rugăciuni.

Murmurându-și ruga picurii de ploaie,
Se pun în genunchi, inimi să înmoaie;
Deodată, iată, inimi împetrite
Împart la nuntași pâinile-nmulțite.

Ceruri după ceruri și-au țesut trusou,
Pentru noaptea nunții s-au născut din nou;
A căzut cortina, cele vechi s-au dus,
Se-arată lumina: Mirele Isus.

Acei ce din viață-și fac roluri
Au inima plină de goluri
Și sufletul lor hăituit
Rămâne mereu răvășit.

Acei ce împart în felii
Lumina ce nu se împarte
În falduri de steag cu stafii
Își sapă furtunile sparte.

Acei care fură destine
Să-și facă din ele palate
În garduri de spini și de ” spine”
Se prind împletiți în păcate.

Acei în a căror grădină
Păcatul neghina presară
Îndoaie-n genunchi rădăcină
În grâul ce dă să răsară.

Genunchii, și noi ni-i plecăm
Să bem din Cuvânt rugăciuni
O, Doamne, așa Te rugăm:
Mai toarnă în oameni minuni.

Mai cheamă-Ți copiii la masă
În taina cu vin și cu pâine
Deschide-le ușa la casă
Chiar astăzi, că nu știm ce-i mâine.

Păsări migratoare
Amăgesc vapoare
Pe mările unde
Pot să le scufunde.

Viruși inventați
Și stratificați
Pun lumea pe jar
După calendar.

Oamenii mascați
Tot mai strecurați
Când se întâlnesc
Doar se ocolesc.

Strigăt de sirene
Le curge prin vene
Din groapă în groapă
Silindu-i să tacă.

Când spun rugăciuni
În deșertăciuni
Mai găsesc cuvinte
În blidul de linte.

Cerul dă să-și crape
Norii fără ape,
Zornăiesc cătușe,
Hristos e la “ușe”.

Cine încă doarme
La strigăt de goarne
Rămâne în urmă
Rătăcit de turmă.

Vor rămâne-n veci
Rătăciți și reci,
Surzi și orbi și muți.
Ca îngeri căzuți.

Cine nu-nțelege,
Să nu se dezlege
Dar mai este har
Ca pentru tâlhar.

Sunt îngeri în oameni
Dar nu-i vedem noi,
Curg atâtea lacrimi
Și credem că-s ploi.

Trec samariteni
Cu suflet de om
Pe drumul ce duce
Către Ierihon.

Deasupra de aripi
Se înalță zboruri
Peste care cântă
Îngerii în coruri.

Pe aceeași rază
Cresc fluturi și flori,
Omului șoptind:
“Nu cumva să mori”.

Invazii de boli
Cu viruși în poale
Rod la rădăcina
Inimilor goale.

Pelerini prin umbre
Ieșim la lumină…
Hristos ne dezbracă
De păcat și vină.

El le ia în spate,
Deasupra, pe cruce,
Biciuit de oameni
La moarte se duce.

Și-a trimis El, Domnul,
Fiul pe pământ…
Oameni după oameni
L-au uitat pe rând.

Îl întâlnesc pe Hristos aceia care
pășesc pe urmele Lui;
uneori ajung la margini de mări
și merg mai departe,
umblând pe ape;

S-ar putea să-L întâlnești
în mijlocul furtunii;
și ce dacă?

El va porunci furtunii să tacă.
Se va apleca și va spăla piciorele
celor care ajung a cina cu El
apoi va arăta calea spre cer;
îți lași tu, omule, lumile sparte,
să mergi cu Hristos mai departe?

Prea multe închinării deșarte
Prea mult deșert în închinare
Puțină viață pân’ la moarte
Prea largă cale în strâmtoare.

În prea îndepărtate ceruri
Îl căutăm pe Dumnezeu
Când El Se-arată-n fel de feluri
În pieptul tău și-n pieptul meu.

Prea mult ne rătăcim, o, Doamne,
Ca fiul cel risipitor
Și-am fi murit, ca el, de foame
De nu erai îndurător.

Ar fi și azi închis Edenul,
De heruvimi ar fi păzit,
De nu S-ar fi jertfit pe lemnul
De cruce Fiul Tău iubit.

Ce poate face o ființă
Din prăbușirea ei în hău?
Tu spui că este cu putință
Să poarte iarăși chipul Tău.

Aruncă ziua peste tot cu nopți
Când se dezbracă de întunecime
Grăunțele luceferilor copți
Se seamănă în brazde anonime.

Sub plugul răscolirilor de vise
Țărâna pare că îngenunchează
Respiră iar ferestrele deschise
În aerul prin care se botează.

În mărunțirea colților de grapă
Cu diademe de luciri solare
Cotiledonul sâmburilor crapă
Vărsând din nou grăunțe în hambare.

Nu am văzut doar îngeri la arat,
Era cu ei o gloată fără număr,
În rândul ei creștini s-au înrolat
Și poartă veșniciile pe umăr.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »