Oamenii și-au înălțatTurnul Babel
nu pentru a se apropia de cer
ci pentru a se depărta de pământul
învins de ape;
de atunci și-au încurcat gândurile
și limbile
și au fost vânturați,
ca pleava,

peste fața pământului.
Se vor putea întoarce iară
atunci când vor învăța
limbajul iubirii
și vor dărâma turnurile de mândrie
din inimile de piatră ale firii.

Atunci, doar atunci,
iarăși vom fi prunci,
ca și altădată;
atunci vom iubi
și vom îndrăzni,
Celui ce ne iartă,
să Îi spunem : “Tată”.

Ce har
să stai lângă vameș,
cerând milă, în același cort
în care, fariseul se fălește
cu zilele de post
și zeciueli din izmă și mărar.

Ce har
să nu treci de vamă
și barierele ei
când, iată,
îl cheamă Hristos pe Matei
și el Îl umează deîndată.

Ce har
să fii un om mărunt,
aproape un ateu,
mai mare peste vameși,
să te numești Zacheu,
ce pentru a-L vedea,
de undeva de sus,
pe Cel ce i s-a spus
că se numea Isus,
el, vameșul cel crud,
s-a cățărat în dud.

Ce har
să se oprească-n dreptul tău
Fiul lui Dumnezeu,
să te poftească a cina-mpreună,
să te trimită-apoi să duci în lume
lumini și vestea bună.

Mai este loc sub rug de foc
Să vină prunci după porunci,
Apoi, cu Moise și Aron
Să bată-n porți la Faraon.

Mai stau robiții în robie
Și, sub păcat, legați de glie,
Care așteaptă îndurare
Că Dumnezeu e bun și mare.

Se-mpotrivesc iar voii Lui
Și regi și împărați destui
Și de aceea vin urgii
Cu steaguri fluturând stafii.

Inimi de faraoni de jar
Se întărâtă iar și iar
Și dau porunci pentru supuși
Să-și pună granițe la uși.

Dar cine ești tu om nebun
Să-I stai lui Dumnezeu în drum?
Nu știi că voia Lui e lege
Pe cei legați să îi dezlege?

În rândul lor am plâns și noi
Când eram prinșii de război
Dar s-a tăiat un drum prin ape
Ca dezrobiții toți să scape.

A fi fericit în dureri
E peste puteri omenești
Cât lunecă lumea-n plăceri
Și uită de haruri cerești.

A fi fericit și flămând
În palmele-aceluiași timp
E dincolo de om și de gând
Și gardul de sârmă cu ghimp.

A fi un sărac fericit
Când lumea-și împarte averi
E semn că în om s-a-mplinit
Desprinderea lui de poveri.

A fi mulțumit cu ce ești
E cea mai de preț avuție
Și-i semn că-n deșerturi lumești
Mai plouă cu apa cea vie.

A fi fericit în prigoană
Când toți împrejur sunt străini
E semn că ai drept la coroană
Țesută din gardul de spini.

Hrănind pe dușman și vrăjmaș
Când el e căzut și rănit
Te faci lui Hristos un urmaș
Și-nseamnă a fi fericit.

Dar ce vei numi fericire
Tu, om călător și pribeag?
Aduce Hristos nemurire;
Stă scris al tău nume pe steag?

Ori de câte ori te doare
De durerea mea
Din corsetul de-nchisoare
Tu rupi o zăbrea.

Ori de câte ori, la han,
Duci pe cel rănit
Ca bunul samaritean
Ajungi răsplătit.

Ori de câte ori lumina
O aprinzi în lume
Domnul udă rădăcina
Vorbindu-ți pe nume.

Cât ai fi de apăsat,
Când ridici pe altul
Dumnezeu te-a vindecat
Să-ți poți duce patul.

Când se-mpart felii egale
Din inimi smerite
Domnul umple albii goale
Cu ape sfințite.

Ori de câte ori te doare
Îți voi fi aproape
Să-ți aduc raze de soare
Prieten drag și frate.

Împârțind înmulțirea de pâini
adunării de oameni,
scădem din resturi de viață
firmiturile
spre a avea parte
de pâinea din cer.

Nu-i cu putință s-alergați desculți
pe jar încins
crezând că dacă sunteți mulți
jarul e stins.

Ce amăgiri ne leagă inimile strânse,
laolaltă,
de bogății silite a fi plânse
din ochi de piatră?

La capete de drumuri răsturnate
nu faceți porți,
ca nu cumva, prin albii inundate,
să curgă morți.

Se nasc: pământul nou și ceruri noi
iar, din Cuvânt,
se-mbracă-n haine albe oameni goi,
prin Duhul Sfânt.

Eu cred c-avem un singur Dumnezeu,
Acel ce a creat și cerul și pământul,
Tot ceea ce se vede dar și ce nu văd eu
Și toate prin puterea Lui, Cuvântul.

Isus Hristos e singurul Lui Fiu,
El S-a-ntrupat din miezul de iubire,
Fără de care n-aș putea să fiu
Nicicând mutat din lut în nemurire.

Mai cred că S-a turnat în fire pământească
S-o curețe în totul de păcate,
Doar harul Lui, prin pronia cerească,
Ne izbăvește viața de la moarte.

Mai cred că jertfa Lui de ispășire
E dată fiecărui muritor
Iar drumul din mormânt în nemurire
El l-a croit ‘naintea tuturor.

Mai cred că S-nălțat să pregătească,
În cer, un loc în care ne va duce,
De-acee-n mila Lui Dumnezeeiască
În locul nostru S-a urcat pe cruce.

Mai știu că va veni din nou la noi
Și pentru asta toate vor fi gata;
Vor fi-ncurând pământ și ceruri noi
Să strige omul, liber, “Maranata”!

Tu, pământ bolnav, ros și obosit,
În câte războaie, cine te-a rănit?
Cum de n-ai purtat platoșa-apărării,
Scutul de credință și gândul iertării?

Prin câte abisuri oare ai trecut
De-ai ajuns cu totul nerecunoscut?
Unde-ți este coiful dat de mântuire?
Unde ți s-a spart vasul de iubire?

Mijlocul, de ce nu ți l-ai încins?
Cum ai străbătut cuptorul încins?
Ți s-a dat Cuvântul, ce-ai făcut cu El?
Cum te-ai rătăcit de Emanuel?

Peste câte neguri ai putut să treci
Și prin câte ape, fără să te-neci?
Ai ajuns bolnav, pe un pat de paie,
Inima-ți de piatră cum de nu se-nmoaie?

Tu, pământ desculț, cu obiele arse,
Ridică-ți din geamuri storurile trase;
Ostoiește plânsul care mai suspină!
Ascultă porunca: ” Să fie lumină!
”
Și fi-va lumină, fi-va veșnicie,
Va curge în albii val de apă vie;
Tu, pământ bolnav de prea mult păcat,
Bea din apa vieții și fii vindecat!

Ies norii de spumă, în cer, la plimbare
Pe pârtii de gheață, cu saci în spinare,
Își dau împrumutu-ndărăt
Sculptat cu dobânzi de omăt.

Statui înstelate de fulgi
Duc trena troienele lungi
Când sănii de gheață coboară
S-asculte povești de vioară.

Odată stârnită balada
Fiorul deschide ograda:
În brațe, cu albi trandafiri,
Albi îngeri îmi sunt musafiri.

Îmi lasă pe fața de masă
Cununa ce-o duc la Mireasă:
“Ascultă tu, omule,-ascultă:
Mesia te cheamă la nuntă”

Vorbești Tu iar, Doamne,din Rai
Lăsându-l pe om fără grai.
Alaiul chemat începe și cântă
Dincolo de poarta cea strâmtă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »