Vei fi cântărit după cât ai iubit,
vei fi măsurat după cât te-ai rugat,
vei fi mântuit din ce-ai devenit;
se scrie în cer cu vieți de cuvinte
o carte de-aducere-aminte.

Suntem doar din lut în cort de-nceput,
o frunză plângând pe aripi de vânt,
o iarbă cosită în lumi de ispită;
în timpul puțin pe care-l trăim
ne-nvață Hristos să nu mai murim.

Se poate ca dorul să doară atât de tare
Încât să te usuci pe picioare;
Se poate ca visele să te trezească din somn
Și să începi să le trăiești cu ființa de om.

Ne putem naște din nou și să trăim veșnic,
Lăsând la o parte deșertăciunea și goana după vânt;
Putem să fim cetățeni ai cerului
Dezlegându-ne țărâna de pământ și mormânt.

Ne putem îndrăgosti de Hristos
Cu dragostea Lui pentru noi
Și atunci nimeni și nimic nu-L vor putea despărți
Pe Mire de mireasa Lui.

La înmulțirile de pâini
Vin mulți flămânzi și mulți străini
Căci pune Domnul un cuptor
În miezul inimilor lor.

Ajunge hrana pentru toți
Când viețile-și au anii copți;
E gata lumea de festin:
Se-aduce lângă pâine vin.

Se-aduce om lângă Isus
Pe scara care duce sus,
El se îmbracă-n in curat
Cântând: “Histos a înviat!”

Împărații lumii
și-au împărțit coroanele
între ei
și au lăsat lui Hristos coroana de spini.

Mai marii lumii
și-au împărțit bogățiile;
până și pentru cămașa Lui
au tras la sorți.

Regii și judecătorii
au crezut că împart după dreptate
și Regelui regilor
i-au hotărât crucea.

A tânjit lumea să afle adevărul
și l-a căutat mereu
în mijlocul minciunii,
iar când Adevărul S-a făcut trup
L-au atârnat pe lemn.

Nu schimbă omul vremelnicia
pe veșnicie
pentru că nu pune jos deșertăciunea
de care, în nebunia lui,
și-a legat lutul.

Ce sens au viețile trăite jumătate?
Cealaltă jumătate, cui o arendăm?
Dacă ne punem trupul în palate,
O, suflete, pe tine unde te lăsăm?

Ce sens să fii stăpân peste pământ
Când tu, robindu-l, el te face rob,
Îngrijorările când te îngroapă-n gând
Și pribegești prin lume ca un orb?

Ce am găsi-n averi nemăsurate
Când rând pe rând cu toate ruginesc?
Rămân de noi în urmă: tot și toate,
Le fură hoții și se veștejesc.

O, dacă mâine-ar fi să pleci,
Ești gata?
Ce lași în urma lumii reci,
Un lut, și gata?

Unde-au călcat urmele tale,
Pe ce cărări?
Au amprentat tălpile-ți goale
Mersul pe mări?

În ce cuvinte te-ai plecat
Când te-ai rugat?
Cui ai vorbit mereu grăbit
Și ocupat?

Cu ce bagaj ești pregătit
Pentru plecare?
Ajunge oare adunarea

Am respirat
doar atunci când ne-am rugat,
în rest
am trăit plângând.

N-am însetat
atâta timp când am băut din gând,
în rest am fost pui de pământ.

Meteori
într-o sită de stele prea deasă,
gânditori, punem scara la cer
către casă.

Cuvintele ce n-au nimic a spune,
să tacă!
să nu se furișeze-n barcă;
în mijlocul furtunii s-ar îneca
și marea furioasă nu va tăcea.

Cuvintele ce nu spun rugăciuni,
să tacă!
fac doar bulbuci ca ploaia beată
în streașina mereu stricată,
se vând unor nebuni, pe rate,
umblă prin lume dezbrăcate.

Cuvintele ce n-aduc vindecare
nu au picioare,
și n-au nici glas mângăietor;
‘naintea și ‘napoi lor
e fum și ceață, snop de nor
și nu se face dimineață.

Cuvintele ce s-au supus
Cuvântului de început
aduc alai colindători,
putere și vindecători
și-ncepe omul să vorbească
în limbă nouă, îngerească.

Vremurile fac semne către oameni
dar ei nu le bagă în seamă;
traducătorii sunt lăsați afară:
ei țin de scara rezemată pe cer,
nu să coboare stelele
ci să urce aceia care
și-au făcut temele.

Ne dăm tot mai mult ca prinși de război
Când luptele trec cu trupe prin noi,
Ne scriem pe steag “libertate”
Și nu dăm de zi de dreptate.

De-o parte și alta ne strigă răniții,
În igluri fac semne cu febră răciții,
Tranșee săpate în șanțuri se sfarmă,
Nesomnul adoarme pe patul de armă.

‘Naine dușmanul, în spate vrăjmașul
Se-nvârte în cercuri bezmetice ceasul,
O molimă pune pecete pe chinuri,
Seringa n-apucă să facă vaccinuri.

Oștenii, cu sacul poverii în spate
Nu trec pe sub sârme ghimpate;
Plângând, nu au drept să suspine,
Căci dau peste câmpuri de mine.

Pe mejda-ntre iarnă și mijloc de veri
O targă se ține de doi brancardieri,
Fâșii de la feșe atârnă pe jos…
Ce luptă nedreaptă și cât nefolos

Dar, gata cu plânsul, soldați sunteți voi?
Spălați-vă fața, ieșiți din noroi!
Viața în sine e toată o luptă
Nu stă biruință în inima ruptă.

Stindardul înfipt pe stânca iubirii
Aduce nădejde și-o dă dezrobirii.
El flutură falnic la crucea de lemn
Am crez în izbândă și nu mă mai tem.

Vin iarăși înapoi toți prinșii de război
Căci este un Pastor la turmele de oi,
Sunt îmbrăcați în alb și iată că sunt vii,
Din valea umbrei morții ei trec în veșnicii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »