Noi ardem deodată cu iubirea
În flăcări denumite rugăciuni
Nădăjduind ca-ntreagă, omenirea,
A nu fi rătăcită de nebuni.

Tânjim după acele-nțelepciuni
Ce se coboară de la Dumnezeu
Care îi fac pe oameni sfinți și buni
Și printre ei suntem și tu și eu.

Noi ardem precum rugul cel aprins,
Nicicum, în flăcări, nu ne mistuim
Căci mâna Creatorului ne-a-atins
Și orișicine ești, noi te iubim.

Se frământă oceanele și mările
și corăbiile își descălță velele
și le împăturesc precum țăranii obielele.

Se frământă norii și cerul
înfiorând în măruntaie eterul
și trag în potopuri cu fulgere
cum ar trage mulgătorii de ugere.

În albii de râuri se nasc frământări
iar pietrele-aprind lumânări
să afle izvorul vărsarea
când tot mai departe e marea.

Ce mari frământări își clatină vântul
schimbându-și în scorburi veșmântul
când piaptăn cu dinții de nuri
și-l trece prin păr de păduri.

Deserturi, în zbaterea lumii învinse
adună în dune nisipuri încinse;
frământă pământul vârtej de tornade
căci inima lumii încinse îl arde.

Dar cel mai puternic frâmântă păcatul
înaltul și-adâncul, lungimea și latul;
de-aceea furtuna se stinge-n iubire,
în duh de blândețe și duh de smerire

De-aceea, prin sânge și jertfă de Miel,
în inimi curate furtunile pier,
și-atunci infinitul cu cerul senin
va pune pe masă și pâine și vin.

Ce vremuri ajuns-am, din nou, a trăi:
acelea în care murim în fiecare zi;
în loc să ne naștem din nou din duh și din apă,
ne prindem în jug, la plug și la grapă.

Deși ni s-a spus, în Eden, că murim,
noi tot la pomul cu fructe oprite râvnim;
chiar dac-am trecut pe sub mările roșii
ajungem, ca Petru, să ne cânte cocoșii.

Mâncat-am și noi din mana din cer
și totuși făpturile iarăși ne pier;
când țarina noastră rodește mănoasă,
suntem ca nebunul, o iarbă sub coasă.

Ard ruguri aprinse-n tărâm Madian,
și noi tot n-am ajuns a intra-n Iordan;
se botează păgâni să djungă creștini
când noi încă-mpletim o coroană se spini.

Am ajuns a trăi repetabile vremuri…
vorbește iar Domnul; Adam, de ce tremuri?
…răspunde o voce ca gheața la pol:
“Aicea sunt, Doamne, dar încă sunt gol.”

A îmbătrânit pământul;

în riduri crăpate s-a ofilit,

a încărunțit, respiră greu

și începe să tremure la cutremure.

Se întoarce acasă de la războaie,

șchiopătează de fiecare dată

când poarta-i încuiată

și cu o față tristă tușește în batistă.

Se leagă cu vânturi peste descânturi

și uneori stoarce din nori

zemuri amare în “călimare”

cu care scrie carte târzie, cu nostalgie.

Tușește des a boală cronică,

respiră greu și sacadat,

face frisoane, trage la pat și bolește

transpiră pe tâmple și creste.

A îmbătrânit pământul

și pruncii lui l-au dus la azil,

așa cum ai arunca la coș ceva inutil;

și, iată, la porțile serii,

cum caută-n coș gunoierii.

Nicidecum, niciunde, nicicum,

fără sens, în zadar, pe ascuns;

pe furiș, dezbrăcat, și arid,

încâlcit, strâmtorat și acid.

Turmentat, hăbăuc, tontălău,

nătăfleț, prostănac, nătărău;

năucit, zăpăcit și buimac,

dezvelit, nonvaloare, la vrac.

Amețit și nebun și neghiob,

printre oameni, un ghimpe, un ciob;

un stupid, un țicnit,un nărod,

un netot zăpăcit, fără rod.

Rest de fum și o pleavă în vânt,

fără duh, crăpături de pământ;

un nimic fără Domnul Isus,

condamnat fără drept de recurs.

Despărțit de Hristos, plin de gol,

lângă demoni în iaz de Șeol…

e-așa trist să citești astea toate…

…nu te vreau condamnatul la moarte.

Ci te vreau un stăpân de lumină;

în curând, El, Hristos o să vină

să o-mpartă la oameni, la cruce.

și răsplata cu El o aduce

Aceea ce îmi spui să spun

Spun, Doamne, omului nebun,

Celui ce bâiguie mereu

Că nu există Dumnezeu.

Știu: dacă tac, sunt vinovat,

Dacă ascund sunt un damnat

De-aceea-mi este drag să-mpart

Cuvântul care ne-a fost dat.

Eu sunt abia un muritor

Dar rătăcirile-ți mă dor

Citește-ntâi Scrisoarea Sa

Și Domnul te va vindeca.

Da, știu că El tămăduiește,

El iartă, mângâie, iubește;

Nu mai suntem ai nimănui

Căci ne-anfiat prin Fiul Lui.

VIEȚI SCURTE

Ne-am săturat de vieți atât de scurte,

la capătul lor sunt ușile închise

căci drumurile ne-au trecut prin lume

și chiar dacă ar fi să spargem lacătele,

dincolo de ele nu-i decât mormânt.

Alegeți calea spre veșnicie!

își are poarta de intrare strâmtă;

alegând adevărul vom ajunge liberi,

învățând a ne naște din nou

vom dobândi cetățenia cerului,

ne vom alege cu Hristos și Împărăția Lui

și asta înseamnă totul.

Pământul ține minte

că am fost luați din coasta lui

și plămădiți pentru a fi oameni;

după o viață ne cere înapoi.

Dar Cel ce a venit din cer

ne-a sădit în El,

pentru a nu rămâne nimănui datori,

și ne-a dat dreptul de a fi stăpâni

în Împărăția Lui.

Din ce-am furat vieții să-i dăm înapoi

Sacii inimii atunci când ajung goi

Și timpul pierdut topit în vulcani

Încremenit în canion de ani.

Din câte nimicuri făcut-am stindard,

Să facem un foc în care se ard

Păcate și resturi de vieți

În spini încâlciți de scaieți.

Cântare cu care făcuserăm troc

La jocuri de zar și noroc

Am pus în abis de Șeol

Adamul din noi să nu fie gol.

Să construim adevărul din cuvinte!

În temelie să fie Cuvântul

care a fost de la început,

apoi pe el vom pune

cuvintele de înțelepciune

și cele care se smeresc,

pe cele care iubesc,

cuvinte care tac și fac.

Avem nevoie de cuvinte

care să mângâie și cuvinte-pâlnie

prin care să curgă clepsidra timpului

cu învățăturile lui bune;

avem nevoie de cuvinte-cărbune

care să ardă buzele mincinoase, până la oase.

Să punem în zidire cuvinte mărturii,

cuvinte care poruncesc furtunilor să tacă

și apei să se prefacă în vin,

cele care tămăduiesc până și leproșii

și despică în două mările roșii.

În ferestre vom pune cuvinte care fac lumină

și pe cele de ascultare

de marea trimitere și marea chemare,

cuvintele prorocite și împlinite

și niciodată cuvinte ciobite și cuvinte cioplite,

niciun cuvânt sfânt să nu se risipească

și niciunul din Scriptură să nu lipsească.

În poarta întrării să punem cuvintele binecuvântării,

iar la poarta de ieșire, cuvinte de mireasă și mire,

din cea mai înaltă iubire

între Fiul omului și omul devenit fiu de Dumnezeu.

La urmă, în față va merge Păstorul;

El trage zăvorul să intre,

și El, și a Sale cuvinte;

apoi se așează în odaia de sus, la cină,

și-n casă se face lumină.

Să zidim adevărul pe stâncă

din cuvinte sub formă de inimă și rugăciuni,

începând din genuni,

așa cum Dumnezeu a zidit cerurile și pământul

pentru că la început a fost Cuvântul.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »