Nimeni nu poate încovoia lumina,
numai Dumnezeu,
atunci când poruncește a fi curcubeu.

Nu este nimic mai frumos
decât lumea care a trecut
prin mâna lui Dumnezeu;
s-a urâțit atuncea când
omul a pus mâna pe ea.

Când vântul învăța să zboare,
pe iarna unui vrej uscat
am dantelat, din petale și culori,
aripi cu parfum de primăvară.

Fluturi albi, cu fulgi subsioară,
dansau la bal ultima oară,
apoi se împleteau a plecare
cu ranițe asudate în spate.

Călătorule prin vrajă de vrej,
să-ți scoți încălțămintea când pășești
prin destin peregrin
din tărâm de deșert în tărâm de povești.

Cine va îndrăzni să îndoaie picurii de ploaie?
s-au opintit fulgerele și au capitulat,
norii cu așternut scuturat s-au resemnat;
praful din pulbere n-au putere să-i spulbere
iar stâncile transpirate au fost despicate
de ploi răsculate.

Atunci când iernile i-au congelat
stropii de ploaie și-au luat aripi
și au dansat în trupuri de fulgi
și cămăși de noapte, împreună cu mirii,
între poarta din cer și misterul iubirii.

Se urcă vântul pe gardul rupt
Zdrențele-i curg pe dedesupt,
Fluieră veșted a sărăcie
Soarele moțăie înspre chindie.

Luna și stelele așteaptă trenul
Gara pustie vinde-și terenul;
Fac incantații fluturi de baltă
Când libelule vin și se scaldă.

Trestia-și stoarce în clorofilă
Prospect de iarnă cu moși gerilă;
Trec printre oameni umbre-alungite
Împărțind gloatei pâini înmulțite.

Cât de departe e orizontul,
Și ce aproape ajunge frontul;
Sună gornistul stingeri de noapte,
Stelele roșii aproape-s coapte.

Literele hrănesc cuvintele,
cuvintele hrănesc propoziții,
propozițiile hrănesc vorbirea,
vorbirea hrănește inima,
inima hrănește credința,
credința hrănește sufletul,
sufletul hrănește dragostea
și dragostea vine de la Dumnezeu
căci Dumnezeu este Dragoste.

Reazăm vântul de un gard,
Aprind stele ce nu ard
Și adap din curcubee
Un bărbat și o femeie.

Peste mare ar cu plugul,
Iau de peste fluturi jugul,
Scutur norii ce n-au nins,
Mă-ncălzesc la rug aprins.

Gătesc creanga de alun
Cu ajunul de crăciun
Și sub salcii aplecate
Găzduiesc iubiri curate.

Între polii migratori
Seamăn cârduri de cocori
Ca între mâine și ieri
Să secerăm primăveri.

Între cer și-ntre pământ
Bate vânt cu Duhul Sfânt;
Ridicăm steaguri din bernă,
Începe viața eternă.

Gură de coasă pe ilaie,
ciocane, holde, minți greoaie,
sfârșit de veac, secerători,
cârduri de vulturi și de ciori.

Multe morminte învelite,
îngeri cu trâmbițe trezite,
apelul oamenilor lipsă,
cutremur de apocalipsă.

Între-asfințințit și răsărit:
un curcubeu neîndoit
și praf de stele măturate
după revolta de păcate.

Pământ și cer făcute sul,
fără Hristos, doar omul nul,
pustiu, deșert, fără iubire
și nici Mireasă fără Mire.

Curgeau frânturi de univers
Prin albii încrustate-n vers
Și-atunci când întâlneau cascade
Cuvântul devenea balade.

Ca la concerte-n primul rând
Văzut-am îngerii plângând
Ștergându-și, pe furiș, mereu
O lacrimă de curcubeu.

De-atunci, cutremură-mă gândul:
“La început a fost cuvântul”
Și, ca o binecuvântare,
S-a împărțit la fiecare.

Pe front e hrana din gamelă,
Pe mare, flamura din velă,
E ca un trup pe cruce frânt
Și care s-a făcut cuvânt.

Mai curge încă infinitului,
Curând începe-va sfârșitul
De-a fi drumeți și peregrini,
Și pe pământ de-a fi străini

Avem cetățenie-n cer,
Eternitatea, giuvaier;
E moartea numai un tablou
Iar viața, naștere din nou.

Îmbătrânim instantaneu
Precum o boare de condens,
Pe margine de contrasens,
Și tu și eu.

Între Adamul de-nceput
Și între restul de adami
Preoți și pastori și imami
Fac pod de scut.

Dar podul din pământ spre cer
Își pune capătul pe cruce,
Dau lacrimile să usuce
Albii de fier.

Curge un râu în Getsimani
De lacrimi, sânge și iubire,
Pe pod, mireasa, lângă Mire,
Par doi titani.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »