Cele lumi ce rămân în noroiul din lume

În curând se vor scurge în oceanul de spume;

Ridicând brațe reci către îngeri apteri

S-or trezi prea târziu că n-ajung nicăieri.

Cele lumi ce mereu sunt pe prag să distrugă

Nu au tihnă și pace, ci mereu sunt pe fugă;

Fug de propria umbră, cu obida în spate,

Și-alergarea se-afundă într-un iaz de păcate.

Nu au punct de plecare, nu au capăt de drum

Și vâslesc a pierzare înecate în fum;

În deșert își înalță iarăși turn Babilon

Iaz de foc le străbat înspre Armaghedon.

Nu disper. Mă mai rog, și te roagă cu mine

Dacă inima bate cu durere și-n tine;

Cel ce-ndoaie genunchii de sub inimi smerite

Încă poate să-nmoaie orice lumi împietrite.

Atunci când suntem mințiți

ni se vând umbre

țintuite în pereții spoiți de mucegai și amestecate

în vâltoarea deșertăciunii.

Atunci când dreptatea o împart

cei mai nedrepți dintre oameni

ni se vând umbre pe arginții

cu urme de sărut de vânzător.

Atunci când adevărul se împarte

cu ocaua înșelătorilor,

ni se vând umbre printre zăbrele, pe mărunțișul de praf

spulberat de vântul deșertului.

Atunci când Cartea vieții

este sigilată de minți bolnave,

ni se vând umbre de demoni

până când Mielul lui Dumnezeu

îi va rupe cele șapte peceți

înainte de Apocalipsă.

Nu am învățat să vorbim cu Dumnezeu

pentru că nu am ascultat vocea Lui

ci pe cea a lumii damnate

care ne vorbea prin gură de moarte.

De aceea Cuvântul S-a făcut trup

și ne-a învățat cui și cum să ne rugăm;

eram mulți și eram muți,

aveam ochi și eram orbi,

eram surzi până ne-a vindecat

de neascultare și de păcat.

E vremea să vorbim cu Dumnezeu, zicând:

vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!

Ni-i dat a viețui printre ciudații ăstei lumi;

unii se cred a fi stăpâni peste vremurile lor

și nu-s decât cumpene de umbre

între un răsărit și un apus de soare.

Alții, vascularizați de sânge otrăvit,

nu încap de semenii lor, pentru că

nu se încap în ei înșiși

de atâta bolnavă infatuare.

Viețuim printre hidre cu chipuri umanoide;

teritoriile lor sunt deja cotropite,

viețile deja ofilite și expirate

în matrițe în termen redus în care s-au pus.

De o parte și de alta a curgerii timpului

vremelnicia a săpat în albiile deșertăciunii,

deșertând oasele ciudaților

în valea umbrei morții.

Da. Viețuim printre ciudații ăstei lumi

care se duc și vin val după val;

și, totuși, din loc în loc mai întâlnim

oameni care au luat chipul lui Dumnezeu…

Ei se roagă în duh și în adevăr,

coboară de pe muntele Sinai,

cu legea lui Dumnezeu, să o pună în inimi de carne…

și poate că nu se vor mai naște pe pământ nefilimi.

Fără Domnul Isus avem termen redus,

Expirări într-un trup unde crengile rup

Pomul vieții din noi și atunci suntem goi

Ca Adam și ca Eva fiindcă arsă e seva.

Dar la cruce mă sui. Seva sângelui Lui

Ne aduce la viață și ne schimbă la față

Căci ne-a scos din robie, ne-a trecut prin pustie,

De-atunci ape curate ne fac soră și frate.

Ce ar fi ca lumea asta plecată în pribegie

să se întoarcă spășită acasă?

De ce să mai rătăcească prin pustiul deșertului?

De ce să se târască goală și dezbrăcată

de la o poartă închisă spre poartă stricată?

Cum de nu vede și cum de nu aude

că dănțuiește despuiată în bâlci de deșertăciune?

I se văd coastele și cu părul răvășit

aduce a început de sfârșit,

iar genunchii-i zdrobiți îi sunt ofiliți

nu de îngenuncheat, ci de- mpiedicat

ca a omului beat.

Dacă și-a uitat cumva calea de întoarcere

să-l întrebe pe fiul risipitor

-cel care, flămând, paște porcii printre roșcove-

El îi va spune care este drumul întoarcerii acasă

către Tata;

El așteaptă în poartă și iartă rătăcirile.

Își mărită fiica rătăcită cu Mesia, Mirele

-Ce faci tu, vântule, în pădure?

-Număr frunzele de pe oasele copacilor,

apoi le țes într-un covor pastelat

și odihnesc umbrele la răcoare

înainte de a le acoperi cu plapuma nopții.

-De unde vii și unde pleci de nimeni nu te vede

și nici nu te poate cuprinde ori prinde?

-Eu sunt respirația pământului

și asemeni respirației tale, omule,

când toate dorm, mă curg prin alveolele lumii

ca mâine să fie o nouă zi.

Eu spun că Dumnezeu îmi vorbește

și știu că nu mă credeți;

Îl vor auzi acei care își vor face timp să-L asculte.

Până atunci suntem cotropiți

de timpuri-netimpuri,

care ne fură viața și bucuria,

plătind cu amăgire deșartă

rătăciri prin locuri în care

doar roșcovele mai hrănesc risipirea.

În orice loc al pierzării am fi

mai este un drum către Cel care vorbește;

niciodată nu-i totul pierdut

atâta vreme cât încă exiști;

poarta iertării e încă deschisă,

Cuvântul întrupat încă se roagă

să fim iertați că nu știm ce facem.

El vorbește tuturor;

cine are urechi de auzit să asculte

și abia atunci vom deveni oameni

după chipul și asemănarea Lui.

Vorbește,Doamne,

căci Robul Tău ascultă!

Eu dacă plec din țară mea nu pot trăi

Căci rădăcinile au prins pământul a-l iubi;

Izvoarele care-i țâșnesc din stânci perene

M-adapă și mă liniștesc și-mi curg prin vene.

Deasupra creștetului meu se despletește

Lumina într-un curcubeu ce mă iubește;

De ce-aș pleca după himere îndepărtate

Îl am pe Domnu-n țara mea, și-mi dă de toate.

Îmi pune aer în plămâni și, când respir,

Miroase țara a parfum de trandafir;

Și dacă plâng și eu ca voi tot port făclia

Căci lacrimile îmi sunt ploi ce-i udă glia.

Și nu tânjesc după averi, n-am trebuință

Mă rog să-mi facă țara roade de credință;

Și mă mai rog și pentru tine, drag român

S-ajungi a fi în țara ta din nou stăpân.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »