Ce vremuri ajuns-am, din nou, a trăi:
acelea în care murim în fiecare zi;
în loc să ne naștem din nou din duh și din apă,
ne prindem în jug, la plug și la grapă.

Deși ni s-a spus, în Eden, că murim,
noi tot la pomul cu fructe oprite râvnim;
chiar dac-am trecut pe sub mările roșii
ajungem, ca Petru, să ne cânte cocoșii.

Mâncat-am și noi din mana din cer
și totuși făpturile iarăși ne pier;
când țarina noastră rodește mănoasă,
suntem ca nebunul, o iarbă sub coasă.

Ard ruguri aprinse-n tărâm Madian,
și noi tot n-am ajuns a intra-n Iordan;
se botează păgâni să djungă creștini
când noi încă-mpletim o coroană se spini.

Am ajuns a trăi repetabile vremuri…
vorbește iar Domnul; Adam, de ce tremuri?
…răspunde o voce ca gheața la pol:
“Aicea sunt, Doamne, dar încă sunt gol.”

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website