Împărțind despărțiri până și între miri
În gări reci cu peroane țintuite-n piroane
Trenuri vechi, ruginite, nu mai pot fi pornite
Și atuncea, acarul, face ronduri cu carul.

Urcă mirii și nașii, iar la urmă nuntașii
În căruța uscată, cherchelită ori beată;
Un fior, dintr-un nai, face semn spre alai:
Nunta poate să-nceapă; se împarte o ceapă.

O! E doar un coșmar într-un vis prea amar;
E un tainic mister: nunta fi-va în cer,
Mire, Emanuel, și mireasa-i cu El,
Se așteaptă alaiul ca să umple tot Raiul.

Și când Raiul e plin, iar pe mese e vin
Lângă pâini înmulțite, lângă vieții mântuite,
Iată,îngerii vin în veșminte de in
Să citească solia: “A-nceput veșnicia!”

Infinitului finit, descompus și strivit,
Diluat în neant, o cascadă desant
Între timpuri și spații ce strivesc ecuații.

Infinitul rotund între mare și prund,
De la steaua polară la apusul de seară,
De la gând de-a iubi către zorii de zi.

Infinitul ascuns în ecou de răspuns,
De la rugul aprins către timpul neprins,
De la sufletul nud către soarele ud.

Infinitul infim, de la “știm” la “nu știm”,
De la tot la nimic, de la mare la mic
De la crucea din deal către taina din graal.

Caut oameni cărora să le fac bine;
toți s-au ascuns,
prea au fost amăgiți și mințiți și înșelați,
nu mai cred în nimeni și în nimic.

Caut oameni cărora să le vorbesc;
nimeni nu mai vrea să asculte,
s-au săturat de minciuni,
de vorbele goale
și fariseisme pe tronuri de regi.

Caut oameni pe care să-i iubesc,
cărora să mă dăruiesc;
ce trist: niciunul nu mai știe
ce este aceea, iubire,
niciunul, măcar.

Oare cum s-a pierdut omul, de inimă
și de suflet și de el?
cine îl va găsi și unde și când
să-l ducă înapoi?

Edenul e închis;
îl păzesc niște heruvimi
care învârtesc o sabie învăpăiată,
să nu ajungă omul la pomul vieții.

Deschide poarta Isus Hristos;
doar nebunii mai stau deoparte,
ei nu cred decât în ei înșiși…
nebunii cred în nebuni,
restul e tăcere.

O tăcere, în cer, de o jumătate de ceas;
urmează să sune șapte trâmbițe
și să fie vărsate șapte potire,
cu șapte urgii,
pentru că așa stă scris.

Eu pot să rabd, eu pot să-ndur,
Pot să mă rog când ard pe rug
Dar nicidecum nu pot nega
Că, El, Hristos, e viața mea.

Mă torn smerit, cu pocăință,
În starea asta de credință
Și peste orice om din lume
Pun a Hristosului meu Nume.

Apoi, mă rog, îngenunchiat
Să iasă lumea din păcat
Și torn în fiecare-n parte
Nădejdea-nvingerii, prin moarte.

Nu moartea mea, nu moartea lor
Ci moartea unui bun Pastor
Ce turma lumii o adună
S-o mute-n lumea Lui cea bună.

Suntem murdari și păcătoși,
De molii și de carii roșii,
Dar El ne-acoperă cu haine,
Ne mută-n-mpărății de taine.

Da, cred în planul Său divin,
În pâinea frântă și în vin,
În sânge curs și trupul frânt
Căci trupul Lui este Cuvânt.

Ni s-a rânduit o vreme
S-o avem sub stăpânire
Între albii de blesteme
Și chemarea la iubire.

Dacă împlântăm stindarde
În plămâni de metereze,
Focul luptelor va arde
Stâlpi de garduri în proteze.

De sub săbii de lumină,
Despletită-n curcubeu,
Călăuzirea divină
Vine de la Dumnezeu.

Ni se “rânduie” o vreme,
Oare cu ea ce vom face?
Doamne! Lasă peste oameni
Binecuvântări de pace!

Și peste inimi de piatră
Și peste trupuri de lut;
Doamne, încă ne mai iartă
Dacă iarăși Te-am pierdut.

Tânjind după soare,
omului de zăpadă
i s-au împlinit visele;
a început să plângă cu el însuși
și atunci în jurul lui
au odrăslit ghiocei.

A trecut vântul prin pădure
și frunzele copacilor au început să aplaude;
s-a foit prin văgăuni și cotloane,
ca niște iscoade, pornite să înnoade
cearceaf de așternut
și pânze de flamuri în ramuri.

Pădurea devalizată
își trage sertarul făcând inventarul,
își face bilanțul la contul curent:
a întrat în insolvență și în faliment.

Constatând șomajul,
vântul își face bagajul și pleacă,
iscodind o altă pădure înfrunzită
să o tragă în aceeași ispită:

Morala:
Vântu-i mesagerul trimis de guvern
vrea să îl aplauzi când suflă infern.

Dumnezeu i-a poruncit lui Iosua
să treacă Iordanul
și atuncea i-a oprit curgerea,
să poată poporul să urmeze chivotul
purtat pe brațe de preoți.

Dumnezeu a venit la Iordan,
la botezul Fiului Său,
și de atuncea apele lui
curg peste oameni, spălând păcate
și Iordanul le duce mai departe
spre mările moarte.

Se făcea că timpul mergea înapoia omului,
mereu cu un pas de vreme în urmă,
docil și supus, blând și smerit,
tăcând adânc, adulmecând
distanța care mai era
între umbra lui și cea a omului.

Și se făcea că la primul popas
omul și timpul au făcut rocadă;
și, de aici înainte, omul călătorea
în afara timpului și a spațiului
pentru că se făcuseră sul,
ca o carte, numită veșnicie.

Ce vină are drumul de încălțămintea tocită?
cine va judeca divorțul dintre ramură și frunză?
cu ce greșesc norii că își îmbracă ploile în fulgi?

De ce sunt atât de mari distanțele între stele,
nu cumva pentru a putea călători doar lumina între ele?
nu cumva pentru că nu am pornit la drum,
chiar acum?

Se ridică dimineața soarele pe cer
pentru a putea ajunge să-și admire apusul;
nu, nici peste noapte nu doarme;
încovoaie bolta pe care stelele să răsară
înaintea noului său răsărit.

E dat pământului să se spele cu bobii de rouă
iar cerului cu bobii de stele ,
ploilor li-i dat să se spele cu ele;
omul e chemat să se spele de păcate
cu sângele Celui care S-a spălat cu cer.

Ce rost are fiecare clipă care vine și trece
și care se declară a fi timp,
iar la urmă oamenii mor?
mi-e dor de timpul prezentul continuu
care o să “vie”
și care o să se declare veșnicie.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »