Portativele sunt ramuri;
pe ele se așează muguri
care, atunci când înfloresc, cântă
partituri de doine și de jale
și de simfonii

Primăvara își trimite albinele să colinde
și sunt răsplătite cu miere
așa cum fluturii sunt răsplătiți
cu aripi din petale de flori.

N-ar fi concerte atât de minunate
dacă ramurile-portativ
n-ar desluși cheia din sol,
acolo unde rădăcinile
întocmesc seva bucuriei
după cortina smerită a pământului.

Când notele s-au așezat pe ramuri de portativ,
așa cum păsările se așează în cuiburi,
au devenit muguri de cânt
care înfloresc în simfonii.

Așa au învățat privighetorile să cânte
și oamenii să-i cheme pe îngeri în corul lor
spre a-L lăuda pe Dumnezeu
pentru splendoarea de a fi ceea ce suntem.

Dacă eram un bob de grâu
încolțeam în coapsa pământului
să-i aud frământarea gândului
și să-i urc pe portativ
rochii fără tiv
care să alunece nativ
peste umerii goi
ai celorlalți picuri de ploi.

Pe câmp de bătaie se luptă
o lume coruptă cu o lume concavă,
stropind cu otravă,
prin geamuri stricate,
ce dau spre tărâmuri de moarte.

Se trage cu țară în țară,
cu lume bolnavă, în lume amară,
cu tunuri de foc, în tunuri de fum,
se trag cu cuvinte-minciuni;
…redutele sunt rugăciuni.

Redută ne este credința,
nădejdea, și-n ea pocăința,
corabia păcii să vină!
Cârmaciul să facă lumină!
e vremea ieșirii din noapte,
în arie holdele-s coapte.

Hristos nu a frânt pâini
Să le-mpartă la câini,
N-a turnat în pahar
Nici pelin nici nectar

Iar sub mucul ce arde
Nu îngroapă petarde,
Cum cu trestia frântă
Nu Se pune la trântă.

Celui fără putere
El îi dă mângâiere
Din bolnavul slăbit
Face primul iubit

Pe căzut îl ridicâ
Despărțindu-l de frică,
Pe cei mândri-i coboară,
Pe cei răi îi doboară.

Ocărând farisei
Intră-n groapă cu lei
Dacă el, Daniel
Crede-n Emanuel.

Rânduiește: păgânul
Să își schimbe stăpânul,
Cunoștința să crească,
Și cel mut să vorbească.

În cuptorul încins
A intrat și l-a stins
Când pârâșii de sfinți
Strângeau încă din dinți.

Trage maluri aproape
Făcând drum pe sub ape,
Înecând faraoni
Și stârpind scorpioni.

Păscând turmă de oi
Dumnezeu e cu noi
Arcuiește mereu
Peste om curcubeu.

Între omul care sunt și cel ce a fost
E un drum lung și anevoios;
El trece pe la crucea lui Hristos,
Se oprește acolo, se roagă și plânge,
Împreună cu El, cu lacrimi de sânge

Împarte pâini, își ia crucea în spate
Cade sub ea dar merge mai departe.

Oare a fost Batșeba vinovată
Că s-a lăsat ușor înduplecată
De împăratul care o poftea
Când firea pământească-l stăpânea?

Și până unde-a mers în mârșăvie
Când uneltea a-l pierde pe Urie?
Ce chip urât și cât de găunos
Ispita ia în omul păcătos!

Cine mai poate, și, îndeobște, cum,
A-l mai opri pe vinovat din drum?
Mai este preț pentru păcat de moarte?
Și care, Doamne? Încă se mai poate?

Nu-i cer destul, oricât ar fi de mare
Cât are Domnul milă și-ndurare;
Toate păcatele din lume le-ar ierta
Dacă, smerită, lumea L-ar ruga.

Dar lumea zace, încă, în cel rău
Iar moartea-și bate coasa pe ilău;
Din David și Batșeba se nasc prunci
Iar din Isus Hristos se nasc porunci.

Infinit finit, cariat și știrbit,
Cât mai ai de trăit din nadir în zenit?
Și în ce îți măsori înnodatele sfori,
Între capăt de pod și-ntersecții de nod?

Intersecții de gânduri îngrădite de scânduri
Vă treziți veghetorii să adulmece norii
Nu cumva să îndoaie asudare de ploaie
Scurgând soarele ud dinspre nord înspre sud.

Sub bandaj de-ascultări, răzvrătitele mări
Potolindu-și mânia s-au supus lui Mesia;
De atuncea, corăbii, însoțite de vrăbii,
În supunerea firii trag la malul iubirii.

Prețuiesc apele care se trag din izvorul,
care coboară din munte spre a se smeri;
se lovesc de stânci și de pietre
pentru a rămâne curate,
mângâie albii ca pe niște leagăne
și, în cascade, arcuiesc lumina în curcubeu.

Prețuiesc apele cu izvoare în nori
și guri de vărsare în rădăcini
și pe cele care se urcă, prin seve, în fructe,
prețuiesc apele care se coboară în fântâni
pentru că acolo, în pământ, e cerul lor.

Prețuiesc apele vii care vin de la Hristos
pentru că ele sunt cuvinte și viață
și curg în marea veșniciei,
acolo unde valurile sunt aripi de îngeri.

Omul ignorant a trecut prin univers
și nu l-a observat,
a ajuns nicăieri și este niciunde,
de fapt, nici nu este.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »