Este adevărat că Eva a fost luată
din coasta lui Adam;
de aceea, în îmbrățișarea
cu omul iubit,
ajunge a fi pusă iarăși la locul ei.

După ce am plecat,
pe unii i-a acoperit lumea
cu abisurile ei;
alții au biruit-o
și și-au săpat tranșeele
mai aproape de stele,
acolo unde duhurile răutății
încât mai luptă cu omul.

Ei au de partea lor oastea cerească
și stindardul biruinței purtat de Hristos;
copitele cailor scot scântei de stele
și cad galaxii secerate
de o parte și de alta a drumului crucii,
din Gabata până în Dealul Căpățânii,
din Edenul pierdut, în Edenul câștigat prin sângele Mielului.

În amurg se face apelul biruitorilor,
după numele scrise în Cartea Vieții.

Celule închisorilor nu se zugrăvesc,
ele sunt căptușite cu lacrimile oropsiților;
ar fi impietate să decojiți istoria
până la scheletul zidurilor reci
după care au îmbătrânit umbre gârbovite.

Celulele celulelor dor din creștet până în câlcâi
după dor de libertate,
între zarcă și gardian,
în fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare an,
prin ax de secol în roți de milenii.

Drumul cu ramuri de poteci
destramă pași desculți și reci
călăuzindu-și peregrinii
din coasta lui să smulgă spinii.

Copacul-drum cu crengi uscate,
în intersecții dirijate
întinde cort de altoire
apoi rodește în iubire.

Copac din râul pietruit,
câte izvoare ți-au șoptit
poveștile din vârf de munți
când și genunchii ți-s desculți?

Copac de gând cu steag în bernă
ce meditezi viața eternă
descătușeaza-te de teamă
căci Domnul Dumnezeu te cheamă.

Copacule, ce crești în noi,
îmbracă-ne când suntem goi
cu ramuri, muguri și cu frunze
și pune-ne sărut pe buze.

Victoriile nu sunt victorii
Când fugerele spintecă norii
Silindu-i potopul să-și toarne
La ultimul țipăt de goarne.

Victoriile cad de pe ziduri
În albii uscate de riduri
Când staudpăzitorii de veghe
În robe turnate în zeghe.

Victorii închise în cuburi
Scobesc de sub apele tulburi
Semințe înfipte în valuri
Sub punctele negre de zaruri.

Victorii învinse, victorii,
La masa pierdută-a erorii;
………………………..
După sfârșitul săptămânii
Adamii și-au schimbat stăpânii.

Am făcut din cuvântul lui Dumnezeu
albia prin care curge râul dragostei;
în Cuvântul care a fost la început
au încolțit Scriptura și celelalte cărți ale lumii,
iar Cuvântul a devenit pâinea vieții.

Cuvântul S-a făcut trup,
Cuvântul S-a făcut Mire
și l-a ales mireasă pe om
pentru că l-a iubit,
și i-a pregătit o casă în cer,
acolo unde este Împărăția Sa.

Cuvântul a promis că Se întoarce
și a trimis semnele vremurilor să se arate;
cine are ochi, să vadă,
cine are urechi să audă
ce spune omului Adevărul lui Dumnezeu.

Hainele ni se vor învechi,
încălțămintea ni se va rupe,
noi înșine vom îmbătrâni
dar deznădejdea n-o să ne ocupe.

Ne vom îmbolnăvi uneori,
ne vor părăsi prietenii și ne vor uita
dar, omule, tu ai învățat să zbori,
și Dumnezeu este de partea ta.

Vom plânge-n noi și ne vom zbuciuma,
vom alega în sus, vom alerga în jos,
vom fi căzuți, dar ne vom ridica
ținându-ne de crucea lui Hristos.

Vei fi copil, vei fi adult, vei fi bătrân,
te-a înfiat El, Tatăl tuturor;
o! Doamne, vreau copilul să rămân
al cărui aripi le întinzi în zbor.

Când tunetul lovește cu ciocanul
Se clatină în groapa lui oceanul
Iar trenul lumii umblă pe traverse
Căci liniile fierului sunt șterse.

De la un cap la altul cerul arde
Căci fulgerele se-ncâlcesc în coarde
Atuncea curge foc din înălțimi
Și inima se-aprinde în mulțimi.

Rămână curcubeie arcuite
Peste mulțimi de oameni risipite!
Peste cetăți zvâgnind sub frământări
Fie turnate binecuvântări!

Se-nghesuie ace de vânt
să-i coase pe nori laolaltă,
să-i scuture-apoi pe pământ
că firul de iarbă tresaltă.

Tot ace de vânturi tivesc
în margini de frunze, balade,
și-n scorburi ascunse scobesc
palate cu bolți și arcade.

Când acele vântului cresc
și poartă hamilde pe umăr,
în lume furtuni se pornesc
iar eu nu mai pot să le număr.

Când ace de vânturi ucid
cu lănci ascuțite și “suliți”
zăvoarele lumii se-nchid
și nimeni nu iese pe “uliți”.

La ușă când bate furtuna
cu ace de vânturi turbate,
e semn că: din spini e cununa
și crucea se poartă în spate.

E vremea-mblânzirii furtunii,
e vremea pășirii pe ape,
sunt vremi de trezire a lumii
când apele curg să adape.

Se scriu fițuici cu stele stinse
Precum cu mină de cărbuni,
E limba focului prea ninsă
Să mai rostească rugăciuni.

Prin albii sterpe, în pustiu,
Se-ncolonează caravane,
Pământ și cerul străveziu
Străfulgerate-s de-avioane.

Postari mai vechi »