Mă apucă o dorința și dorul
de a măsura cu pasul și compasul ecuatorul;
complicată temă, grozavă dilemă:
de unde să încep măsurătorile?
unde să înfing sforille și unde o să ajung
când ecuatorul e un cerc perfect de rotund?

Poate ar trebui să-l măsor în grade
după operații retrograde,
poate în vectori și radiani
ori, poate, în prețuri și bani,
poate ar trebui să chem norii
să țină de capătul sforii
să dezleg brâuri de râuri, iar mările
să-mi tragă din zări depărtările.

Oare câți l-or fi măsurat înainte,
împărțindu-l pe țări și-n cuvinte?
de ce niciodată nu le-a ajuns să le ajungă
și n-au încetat să se acuze și-mpungă
scotocind după măsurătoare în pungă?

Oare să încep măsurătoare după raza de soare?
să măsor cu umbra-mi, împreună,
după raza tăcută de lună?
să pun stelele să numere crucile de pe “umere?”

Poate ar trebui să aștept
să se rotească pământul,
să dezleg măsurătorile de ploaie, și vântul,
poate să chem cercurile polare
să facem împreună măsurătoare.

Dacă aș lua meridianele, să măsor cu ele,
nu s-ar micșora distanța dintre stele?
și constelațiile nu s-ar porni la vale
peste punctele mele cardinale?

Mă las de dorința și dorul
de a mai măsura ecuatorul;
îmi iau visele și fisele și sun:
îmi răspunde un ajun de Crăciun;
până aici am măsurat cu gândul și versul,
întreb pe Acel ce a măsurat Universul.

Gospodăria ăstei țări
se numește România;
vecinii îi mută mejda
după bunul lor plac
și oamenii tac
iar dregătorii dorm adânc
în vreme ce pruncii puri plâng.

Gardul ei, aplecat-dărâmat,
putrezește a neîntremat
iar cărările din ogradă
se-neacă în noroi și zăpadă.

I-au năpădit buruienile rănile
spinii și scaieții, zorii dimineții,
îi cade zugrăveala pe gleznă,
aprinde lămpașul cu beznă.

Gospodărie, oare unde te-am pus?
la care anunțuri cu prețul redus?
în învălmășelile din iarmaroc
te văd așezată la rând de ghioc.

Peste numele tău aruncă-se zaruri
corabia-ți spartă se-neacă la maluri,
desculță, flămândă, cerșești pe la porți,
pe creștet ce aură porți?

Lacrima e oceanul dincolo de care
se întinde uscatul inimii;
vapoare-ncărcate cu sare,
între soare-răsare și soare-apune,
storc dune-n deșert…
…………………………….
Privesc printre gene și iert.

Uneori avem nevoie de aripi
nu pentru a zbura printre stele,
ci pentru a-i acoperi cu ele, ocrotitor,
pe aceia care tânjesc după ajutor.

Atuncea visul de zbor devine o casă,
aripa ta, atingeri de îngeri,
iar lutul din oameni e trup-mădular
în Cel ce-a murit și-nviat la Calvar.

Îmbrățișarea fluturelui cu floarea
a născut culoarea,
iar a iederei cu clorofila
a-naripat acvila.

Îmbrățișarea omului cu pământul
cutremură gândul,
iar a jertfei cu iubirea
naște nemurirea.

Îmbrățișarea aripei cu zborul
deschide zăvorul
iar ce a credinței cu visul
atinge paradisul.

Îmbrățișările dintre nafir și zenit
zidesc infinit,
iar între luceafăr și Steaua Polară,
coroană stelară.
………………………………………..
De nu ar fi îmbrățișat de ecuator
pământul ar fi un cuptor;
fără îmbrățișarea de meridiane
ar fi plin de ghețari și capcane.

Ce ar fi îmbrățișarea fără mâini?
ce hrană ar fi fără-nmulțirea de pâini?
ce ai fi tu, ce ar fi el, ce aș fi eu
fără Isus Hristos și Dumnezeu?…

Trupuri de lut, sub lespezi reci,
Își dorm adânc somnul de veci;
Trupuri din aluat ceresc
La glas de ” trâmbiți” se trezesc
Să moștenească-mpărăția
La care i-a chemat Mesia.

În parantezele de viață,
Schimbați de haine și la față,
Străbatem vremile din urmă
Urmând Păstorul de la turmă
Și dezbrăcăm trupuri de lut
Sub cruce, unde-am renăscut

Nu pentru vremuri trecătoare,
Nici pentru gropi de închisoare
Ci pentru vis de libertate
Și gândul de eternitate
Când brațul Celui ce, prin sânge,
La piept copiii Lui și-i strânge.

Împletiți culorile de curcubeu
și veți avea o frânghie de lumină;
fără ea nu am putea lega întunericul
care stă să se dezlănțuie
între Dealul Căpățânii
și mormântul gol.

Poeții, ca profeții,
sunt acei oameni care aud
ce vorbește Dumnezeu
și scriu cu mâna unui muritor
cuvintele Lui,
care ating veșnicia,
și se roagă să fii acolo și tu.

A fost furtună în univers,
s-au scuturat cerurile de galaxii;
vulcanii cu sinusuri sparte
miros a cămăși inundate
în apele învolburate, rebele
curg mii de miliarde de stele.

Se potolesc răzvrătiri și furtuna,
pe cer a rămas numai luna:
e oarbă, e surdă, e mută,
iar rochia ei descusută
din pliuri spre tiv se destramă,
cuptorul topește în albii aramă.

Să ningă peste cumpăna dintre ani!
să se predea ștafeta cu mâini înmănușate
albe și curate, cu mesaj de pace
și de puritate;

Să fie dreptate și egalitate,
mirese și miri, valuri de iubiri,
cerurile vină cu boltă senină,
flori albe să crească pe planetă-albastră!

Faceți primăvară în iarna de-afară!
răscumpărați timpul plătind infinitul
cu jertfa iubirii, prețul mântuirii…
și stingă-se cărbunii
ce ars-au ars pruncii lumii!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »