Nu marea zbuciumată face valuri
Ci vântul fără ancore în maluri.
Nu turmele se rătăcesc de oi
Ci inimile ce ne lasă goi.

Nu depărtarea-nseamnă despărțire
Ci depărtarea noastră de iubire.
Nu vindem lacrima pe neputință
Dar cumpărăm pe lacrimi pocăință.

Nu vorbe multe știu a spune mult;
Învăț să tac atuncea când ascult.
Nu bogăția naște bogăție
Ci stânca îmbibată-n apa vie.

Săracii nu-s acei ce-au sărăcit
Dar sărăcesc acei ce n-au iubit.
Nu ești bolnav de câte ai bolit,
Doar de păcat ajungi îmbolnăvit.

Doar lacrima din sângele jertfirii
Dezleagă omul de-nchisoarea firii.
Nu crește fericirea în deșertăciuni
Dar știu că Dumnezeu ascultă rugăciuni.

Nu judecând pe alții suntem drepți
Iar lumea nu ne face înțelepți.
O! Nu-i înfrânt acel ce a pierdut,
Înfrânt e-acel cu sufletul pierdut.

Ne agățăm de forme de credință
Cât nu îngenunchem cu pocăință.
Ajungem a gusta din fericire
Când, pocăiți, ne dezbrăcăm de fire.

Ne vindem oare? Cui? Pe câți arginți?
O, Doamne! Numără-ne printre sfinți!
Ajungem oameni liberi și curați
Când prin Isus Hristos ne facem frați.

După ultima picătură de energie
până și boxerii se îmrățișează
de parcă și-ar obloji rănile
de aproape.

Apoi se retrag să se vindece fiecare
până la următoarea lor confruntare;
în luptă pare că se îmbrățișează luptătorii
așa cum pare a se îmbrățișa
țărâna cu muritorii.

Când fi-va să vină prorocitele vremuri
Tu, omule bun, să nu te cutremuri,
Răspunde chemării ce zice să vii
Și lasă deșertul să moară-n pustii.

La glasul de trâmbițe fă cor de cântări,
Pornește pe ape și umblă pe mări,
Bea vinul din Cana, din vasele pline,
Și uită-te țintă la Cel care vine.

La Mirele care te duce acasă,
Îmbracă-te-n strai de mireasă!
Veghează pe ziduri precum veghetorii,
Puțin a rămas și crapă-se zorii.

Pășește-I lui Ava pe urmă
Căci vremuri din urmă ne scurmă
La porți de Eden te oprește;
Să bați! E deschis. Îndrăznește!

Se amestecă oare cocorii cu norii?
par a fi frați înaripați sub zodii de ploi,
între linia orizontului și linii verticale
de puncte cardinale.

Se amestecă înserările cu oceanele și mările?
acolo, în depărtare, nu duc la culcare
catarge pe pat de vapoare?

În fața șevaletului, cuvintele poetului
nu amestecă ele culorile cu florile?
apoi, în felinare de buchete și-n grădini
nu aprind scântei și lumini?

Se amestecă, oare, omul cu țărâna?
“pentru o vreme”, ar zice Creatorul,
Cel care-i duce dorul și care
plătește, la cruce, răscumpărare.

Plângeți noaptea cu lacrimi de umbre
să nu se vadă,
plângeți ziua cu raze de soare,
iarna să plângeți cu zăpadă
iar toama, cu sâmburi de fructe.

Plângeți din vârfuri de munte
cu râuri, spre mare,
plângeți pe cer cu păsări călătoare;
plângeți după copiii
care plâng după părinți,
faceți iazuri din lacrimile fierbinți!

Lacrimile nu sunt dulci:
sunt sărate și amare,
ar trebui adunate în pahare
și cu ele udate inimile de departe,
și cărările care întorc plecările.

Lacrimile sunt izvoarele care nu seacă,
uneori fântânile nu ajung până la inimă,
iar cumpenele, pentru a se adăpa,
se pun în genunchi numai în fața lui Dumnezeu.

Doamne, ține-ne în mâinile Tale:
Lasă nopții lună, lasă zilei soare!
Numără la rând toți stropii de ploaie,
Vârfuri de păduri cu vânturi îndoaie!

Crestează în fulgi desene măiestre,
Apoi amprentează fulgii cu ferestre;
Inimilor noastre le pune cămări,
Fiecărei ape rânduiește-i mări.

Șterge Tu pucioasa de pe Marea Moartă,
Fă-ne veghetori când ne bați în poartă;
La cina de taină aduni omenirea,
Ca pâini înmulțite să-Ți împarți iubirea.

Au vrut să felieze aerul și au stârnit furtuni,
Au vrut să cioplească norii și s-au trezit nebuni,
Și-au făcut planuri mărețe de viitor
Și ziua de mâine nu era al lor.

Și-au scos zilele la amanet
Și au aruncat cu pietre în poet;
Pe proroci i-au aruncat în fântâni
Și au crezut nebunii că sunt stăpâni.

Stăpâni, peste ce? Peste heleșteie?
Mereu prinși între jug și resteie,
Stăpâni peste temnițe, de după zăbrele,
Ei dănțuiesc cu duhurile rele.

Au vrut să voiască împotriva Creatorului
Și au ajuns în chingile cuptorului;
Cuptor din Sodoma, cuptor din Gomora,
Ne-ntoarcem cu Moise și plângem din Tora.

În alte dimensiuni, în care
nu există timp
și nu există spațiu,
există ceva ce le înlocuiește pe toate:
există Dumnezeu
și există veșnicie.

Ce har să purtăm chipul
Celui ce ne așteaptă
să împartă cu noi
Împărăția Cerurilor.

Lumina poate fi împletită,
din culori de curcubeu, de Dumnezeu;
ea se poate răsfrânge în sânge
și se poate rostogoli de la răsărit la apus
și asta numim zi.

Lumina poate cloci ouă de stele
și poate împânzi vântul în vele;
se poate strecura în inima mea și inima ta,
ne poate sătura, ne poate adăpa.

Lumina curață zorii de pietrele morii
și face făină să cearnă, din dune de nori, peste iarnă,
aprinde focuri în inimi și sobe,
cântă la flaut și înfioară tobe.

Rănile din arsuri le pansează,
lumina sărută, lumina dansează;
culege-n livadă cireșe,
îmbracă în rochii mirese.

Lumina vorbește, luminile tac,
ridică la viață pe cei care zac,
pe cei ce-au îndrăznit să se nască
apoi au uitat să trăiască.

Trăim într-o lume care nu-i a ei;
e a cumpărătorilor de lumi, pe arginți
e a vrăjitorilor din cârdul ciorilor
și a hienelor flămânde în vagăuni de pânde.

Vânzările în bâlci, vânzări în iarmaroc
la zaruri, la troc, la ghioc,
vânzări la pachet, vânzări în găoace…
e Raiul deschis, Adam se întoarce.

Ce duce cu El? … pe umeri, o cruce
pe care o-mplântă, în deal, la răscruce;
acolo ne smulge din calea furtunii
plătind preț de sânge păcatele lumii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »