Și ce dacă trec anii?
Unde o să meargă?
În lumea asta largă?
Zburând?
Pe jos?
Pe targă?
În liniște?
În zarvă?

Și ce duc în spinare?
Război?
Iubiri?
Iertare?
Nimicul?
Sau de toate?
Obide?
Libertate?

În urmă ce rămâne?
Un ieri?
Un azi?
Un mâine?
Un miez?
Sau coajile de pâine?

Ne lasă întrebări?
Ne lasă așteptări?
Deșert arid?
Sau mări?
Poate, pustiu de gări?
Poate, peregrinări?

Egalul neegal?
Finalul nefinal?
Pe mine?
Și pe tine?
Pe noi?
Pe ei?
Pe ele?
Onoare?
Sau rușine?
Ori ploile de stele?

Dar cine va răspunde?
De unde?
De neunde?
Căci timpul ne pătrunde;

Viețile fecunde
Încep să ne inunde:
Pământ și ceruri noi
Fac oameni noi, în noi.
Vine curând Mesia.
Începe veșnicia.
Oricine este gata
Să strige: Maranata!

Ce valoare are libertatea
din mijlocul unei închisori?

Topiți zăbrelele temnițelor
cum topește lumina întunericul,
însoțiți-vă cu adevărul
și-l veți cunoaște,
iar adevărul vă va face liberi.

Nu puneți Biblia pe un raft de cărți;
puneți cărțile pe rafturile Bibliei
și veți dobândi înțelepciune.

Dacă într-adevăr vrei să te cântărești, omule,
bagă de seamă că mintea ta
nu poate cuprinde veșnicia
în care Dumnezeu a făcut timpul
și nici infinitul în care
Dumnezeu a creat materia și spațiul,
din nimic.

Și te-a făcut pe tine,
după chipul și asemănarea Lui,
ți-a dat pământul în stăpânire
și uite ce ai făcut din el;
și totuși… ți-a promis moștenire
în Împărăția cerurilor.

De ce-am întunecat amiezi
Punând lupii paznici la iezi?
Ce idoli noi sărbătorim
Când numai despre ei vorbim?

Ca șerpii se târăsc pe jos
Umbre cu chipul lor hidos
Și se prefac că se închină
Dar mușcă raza de lumină.

De ce au adormit străjerii
Și viscolește-n miezul verii?
După zăbrele,-ntemnițate,
Plâng inimile înghețate.

Ce vase, Doamne, Îți alegi
Să-mparți în ele “hrăni” de legi?
Și ce urechi mai desurzești
S-audă-atuncea când vorbești?

La câte uși nu ai bătut
Și omul e tot surd și mut;
De vei sufla în lut de gheață
Va prinde omul iarăși viață.

Și cerurile vor fi noi,
Pământul iar udat de ploi
Căci va începe veșnicia
Și Regele va fi Mesia.

Un grajd sărac în Betleem,
O iesle-n așteptare
Trei magi din orient extrem
Urmează steaua călătoare.

Păstori, în câmp, păzindu-și turma
În noaptea înstelată
Și îngeri, luminându-și urma,
Cântă cu ei în cer deodată.

Trecând prin trupul de fecioară
Și maică preacurată
Din Duh de Dumnezeu coboară
Un trup de Om, într-o poiată.

Lumina spintecă în beznă
Și-n om o neputință-a firii;
Ne leagă Domnul peste gleznă
Și-apoi ia crucea omenirii.

În grajd și pe pământ sărac
Mai colindăm la ușa Lui,
Mă-neacă lacrimi, dar nu tac,
Când, Doamne, cerul ni-l descui.

În noaptea întrupării lui Mesia fiți magi:
Înconjurați-i cu iubire pe cei dragi,
Citiți în cer mesaj de stea, divin,
Și înțelegeți vremile ce vin.

Întrați smeriți în grajd de boi și vaci,
Hrăniți-i și-mbrăcați-i pe săraci;
Încinși cu adevărul sfânt la brâie
Dăruiți aur, smirnă și tămâie.

Dacă Irod vă va ademeni,
Voi ascultați de glasul inimii,
Nu ascultați de oameni și de regi
Ci duceți vestea bună lumii-ntregi.

În noaptea întrupării fiți păstori,
Cântați și voi cu îngerii în zori
Căci în colinde sfinte ei vă spun:
“Se naște pe pământ Păstorul bun”.

Să colindăm cuprinși de fericire:
“Pace-ntre oameni și bună-nvoire”.
Cuprindă-ne pe toți în sfânt mister
Nădejdea pe pământ și sus, în cer.

În noaptea întrupării bucuria
De-a-ngenunchea în fața lui Mesia
Cutremure în om toată zidirea
Și poate se trezește omenirea.

Dacă în grajdul de vite
ieslea așteptării e goală
e semn că nu au ajuns magii
călăuziți de lumină.

Dacă păstorii nu au învățat
colinde împreună cu îngerii
e semn că cerul e încă înnorat
și oile rătăcite nu au ajuns la staul.

Dacă pe pământ nu-i loc pentru cer
și-n suflet nu-i loc de Hristos,
degeaba colinde, degeaba zi
tăiată în două, deasupra cu noapte,
pe care, în loc de sărbătoarea întrupării,
o numim Crăciun.

Pe stânca-n care Moise lovit-a cu toiagul
Să stâmpere de sete deșertul lumii-ntregi
Mai flutură și astăzi sus pe catarguri steagul
Unde se scriu în piatră porunci, din cer, și legi.

Pe muntele în care schimbările la față
Ne cheamă și pe noi să ne schimbăm ființa
După vârtej de fum și nor și foc și ceață
Vorbește Dumnezeu spre-a ne vedea credința.

Pe munte, în pustie, în coapsa ispitirii
Amăgitorul lumii și-a ridicat redută,
S-a aliat cu omul din neputința firii
Dar l-a zdrobit Isus, lăsându-i vorba mută.

Pe munte cu măslini care deschid tot cerul
S-a înălțat Hristos ca noi să Îl urmăm
Și-a isprăvit lucrarea și taina și misterul
A frânt în două pâinea, ne cheamă să mâncăm.

În vremea asta magii urmau o stea
Căci semnele acelor vremuri vorbeau prin ea;
Irod în îngâmfare și mânie
Își înmuiase sabia-n urgie.

În vremea asta, în coliba lor,
Păstorii-L așteptau pe Marele Păstor
Și așteptau cu îngerii să cânte
Pământu-n haine noi să se-nveșmânte.

În vremea asta-n sărăcia sa
Doar grajdul pe-Mpărat Îl mai primea
Iar vitele suflarea-și încălzeau
De parcă pe Mesia-L așteptau.

El a venit în poalele smeririi
Să ia în spate crucea omenirii;
Toți cei a căror inimă e vie
Veniți să-I colindăm cu bucurie.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »