O, dacă mâine-ar fi să pleci,
Ești gata?
Ce lași în urma lumii reci,
Un lut, și gata?

Unde-au călcat urmele tale,
Pe ce cărări?
Au amprentat tălpile-ți goale
Mersul pe mări?

În ce cuvinte te-ai plecat
Când te-ai rugat?
Cui ai vorbit mereu grăbit
Și ocupat?

Cu ce bagaj ești pregătit
Pentru plecare?
Ajunge oare adunarea

Am respirat
doar atunci când ne-am rugat,
în rest
am trăit plângând.

N-am însetat
atâta timp când am băut din gând,
în rest am fost pui de pământ.

Meteori
într-o sită de stele prea deasă,
gânditori, punem scara la cer
către casă.

Să cânte cavalul pe note de stele
cu numele scrise în ele;
să sune din bucium plecarea din zbucium
a lumii închise cu cheie
în minți cu zăbrele atee.

Din cârca luminii să plece toți spinii
arzând pălămida,
să iasă din fluturi omida,
să iasă din noi scobiri în noroi,

Adamii din oameni să n-ajungă goi.
Se scurg simfonii prin oamenii vii,
se mătură zgura
când cântă cu zumzet natura,
cu corul de îngeri aproape
el, omul, învață să umble pe ape.

Să cânte cavalul, vioara și naiul
pe note alese;
concertului vieții îi tremură graiul,
cu poarta deschisă așteaptă tot raiul
să intre alai de mirese.

Arăți pământul țării cu plug de pâine
Apoi să îl grăpați de cât v-ați îngropat
Arați-l azi, nu așteptați un mâine,
Căci așteptările sunt ceas îndepărtat.

Sădiți iar pomi și vii, păduri întregi,
Săpați fântâni în lacrimi neuscate,
Scăpați de pălămide și de negi,
Vă dezbrăcați de haina de păcate.

Nu mai lăsați în măruntai de munte
Să sape cârtițele prin tunel
Rugați-vă ca Dumnezeu s-asculte
A voastră rugăciune-portdrapel.

Lăsați ca norii soarele să-i are,
Lumina n-o ascundeți sub obroc,
Nu puneți alți luminători în Soare,
Și trageți cerul stelelor la loc.

Nu vă-ngropați în legiuni străine
Copiii dați pe-arginți din mărunțiș;
Vă coaceți în cuptorul inimilor pâine
Căci îngerii-s în lan de seceriș.

Eu cred că păsările
ar trebui înmormântate în aer,
pe aripi de vânt
care să le ducă zborul spre stele.

La slujba de jelanie
celelalte surate, înhămate la sanie,
să facă pârtie pentru meteoriți
când licuricii neadormiți
ascultă cavalul care dă semnalul
de foc de artificii.

Cum se numește furtuna de fluturi?
“Se numește zăpadă cu aripi de fulgi”
ar răspunde iarna cu fularul în dungi;

“Ba se cheamă flori cu petale de măr,
de cireș, de piersic și cais”
ar zice primăvara,
“și-n mugur deschis își reazămă scara.”

Dar vara răspunde cu glasul de cânt:
“furtuna de fluturi cu aripi de vânt
e zborul de cer spre flori de pământ
când vise se nasc, fremătând.”

Doar toamna, după ritualul ei de sfeștanie,
aduce argumente pertinente,
susține așa, cu tremurul pe buze,
ca o litanie:
“furtuna mea de fluturi nu-i altceva
decât aripi desperecheate de frunze
și simfonia lor de jelanie”

Cuvintele ce n-au nimic a spune,
să tacă!
să nu se furișeze-n barcă;
în mijlocul furtunii s-ar îneca
și marea furioasă nu va tăcea.

Cuvintele ce nu spun rugăciuni,
să tacă!
fac doar bulbuci ca ploaia beată
în streașina mereu stricată,
se vând unor nebuni, pe rate,
umblă prin lume dezbrăcate.

Cuvintele ce n-aduc vindecare
nu au picioare,
și n-au nici glas mângăietor;
‘naintea și ‘napoi lor
e fum și ceață, snop de nor
și nu se face dimineață.

Cuvintele ce s-au supus
Cuvântului de început
aduc alai colindători,
putere și vindecători
și-ncepe omul să vorbească
în limbă nouă, îngerească.

Vremurile fac semne către oameni
dar ei nu le bagă în seamă;
traducătorii sunt lăsați afară:
ei țin de scara rezemată pe cer,
nu să coboare stelele
ci să urce aceia care
și-au făcut temele.

Ne-a mai rămas doar iarna în picioare
Ne descălțăm de ea sub razele de soare,
Șosetele ei groase le dăm pe mărunțiș;
Un ghiocel dă semn de viață-n luminiș.

O aripă de nor deschide să mai vadă
O ultimă fereastră în fulgul de zăpadă
Se va topi și el cu glorie postumă
Ca ultima eră cu steaguri de brumă.

Ne dăm tot mai mult ca prinși de război
Când luptele trec cu trupe prin noi,
Ne scriem pe steag “libertate”
Și nu dăm de zi de dreptate.

De-o parte și alta ne strigă răniții,
În igluri fac semne cu febră răciții,
Tranșee săpate în șanțuri se sfarmă,
Nesomnul adoarme pe patul de armă.

‘Naine dușmanul, în spate vrăjmașul
Se-nvârte în cercuri bezmetice ceasul,
O molimă pune pecete pe chinuri,
Seringa n-apucă să facă vaccinuri.

Oștenii, cu sacul poverii în spate
Nu trec pe sub sârme ghimpate;
Plângând, nu au drept să suspine,
Căci dau peste câmpuri de mine.

Pe mejda-ntre iarnă și mijloc de veri
O targă se ține de doi brancardieri,
Fâșii de la feșe atârnă pe jos…
Ce luptă nedreaptă și cât nefolos

Dar, gata cu plânsul, soldați sunteți voi?
Spălați-vă fața, ieșiți din noroi!
Viața în sine e toată o luptă
Nu stă biruință în inima ruptă.

Stindardul înfipt pe stânca iubirii
Aduce nădejde și-o dă dezrobirii.
El flutură falnic la crucea de lemn
Am crez în izbândă și nu mă mai tem.

Vin iarăși înapoi toți prinșii de război
Căci este un Pastor la turmele de oi,
Sunt îmbrăcați în alb și iată că sunt vii,
Din valea umbrei morții ei trec în veșnicii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »