Din îmbrățișarea norului
cu raza de soare
s-a născut o picătură de ploaie,
ca o lacrimă sub formă de inimă care se topește.

Este a mea, este a ta?
am putea afla
numărând restul de lacrimi
încă neplânse
din ochii cu zăpezile strânse.

Ce-ai putea omule spune
Fără duh de rugăciune?
Poate vorbe multe goale
Cu tăceri strivite-n poale,
Poate cuvinte uscate
Rupte toate din păcate.

Ce rostiri ți-ar prinde viață
Fără zori în dimineață?
Cât ți-ar cântări gândirea?
Ce preț ar avea vorbirea?

Ce-ai luat cu împrumut
Din Cuvântul de-nceput?
Cum rostești fără să-nșele,
Vorbe-nchise ele-n ele?

Doar izvoarele din stâncă
Au rădăcină adâncă,
Au memorii scrise-n steag
Prin poruncă din toiag.

Adunate la un loc
Pun în inimi goale foc,
Chiar dacă tăceri le-au nins
Fac din ele rug aprins.

Ce poți omule a spune
Fără duh de rugăciune?
Fără Cuvânt de-nceput
Ești doar lut, și surd și mut.

Să ne silim a învăța tăcerea
Pecetea șapte e aproape ruptă,
Urmează, omenire, învierea,
Toți îngerii căzuți alunecă spre luptă.

Sunt gata șapte trâmbițe să sune,
Se iau cărbuni aprinși de pe altar,
Se-aude-un glas venit din rugăciune:
“De ce te zbați tu omule-n zadar”?

Ce cauți? Ce găseșt? Și ce-ai pierdut?
Câți treizeci de arginți ai dat la vânzător?
Vor fi pământ și cer de la-nceput;
E Dumnezeu deasupra tuturor.

« Postari mai noi