PAGINI
Categorii
- Crestine (1,445)
- Poezie (2,146)
- Poezie de dragoste (102)
Ultimele poezii postate
- ÎNTRE IESLE ȘI COLIND
- IARNĂ-NEIARNĂ
- ÎNTRE ZÂMBET ȘI BUZE
- CULOARE DE SUFLET
- APĂSARE
- VIBRAȚIA INIMII
- FANTĂ
- PE VÂRFURI DE MIJLOC DE NOAPTE
- E VREMEA SĂRBĂTORII
- LA CE FOLOS?
Ultimele comentarii
Informatii blog
Vei fi cântărit după cât ai iubit,
vei fi măsurat după cât te-ai rugat,
vei fi mântuit din ce-ai devenit;
se scrie în cer cu vieți de cuvinte
o carte de-aducere-aminte.
Suntem doar din lut în cort de-nceput,
o frunză plângând pe aripi de vânt,
o iarbă cosită în lumi de ispită;
în timpul puțin pe care-l trăim
ne-nvață Hristos să nu mai murim.
Ni se vând speranțe
Dintr-o traistă goală
Vindecări restante
Dau semne de boală.
Virușii nedrepți
Au ieșit din ham
Oameni infectați
N-au locuri la geam.
Ultimii țărani
Ar ieși la coasă,
Gardul de acasă
Însă nu îi lasă.
Steaguri găurite
Stau într-un picior
Umbre istovite
Să le dea onor.
Șiruri de plutoane
De soldați orfani
Sapă-n poligoane
Gloanțe de sub bani.
Când găsesc medalii
Și le prind în piept
Rup urme de carii
Din război nedrept.
Când dă semn fanfara
Ies la defilare:
Se dărâmă gara
Peste sărbătoare.
Generali bătrâni
Fără epoleți
Se-așează la rând
La resturi de vieți
Pușca ruginită
Nici nu o mai poartă,
Zace părăsită
Într-o ladă spartă.
Sacii fără grâu
Se târăsc spre moară
Să toarne în râu
Foamea din cămară.
Poștași de rezervră
“Împărțesc” scrisori:
A întrat în grevă
Soarele, sub nori
.
Trece un coșar
Peste drum închis;
Doamne, ce coșmar
Am avut în vis.
Străini în propria-ne țară,
Robiți, deși suntem stăpâni,
Ni-i pâinea tot mai neagră și amară,
Suntem legați la ochi, ca și la mâini.
Siliți de adâncimile prostiei
Și înghițind mereu nemestecat
Am găurit stindardul României
Apoi l-am pus în bernă, necurat.
Siliți de-o nesilire siluită
Am și uitat a sta pe verticală,
Ni-s inimile goale și zbârcite
Egalitatea nu ne e egală.
Dar, până când, și mai ales, de ce
Mereu să ne autoprigonim?
Când mult din viața asta nu mai e
Învață-ne o, Doamne, să gândim!
Dar, Doamne, înainte, ne dezbracă
De-atâta ură împietrită-n noi,
Ne urcă iarăși lângă Tine-n barcă
Și dă porunci de soare după ploi!
Se poate ca dorul să doară atât de tare
Încât să te usuci pe picioare;
Se poate ca visele să te trezească din somn
Și să începi să le trăiești cu ființa de om.
Ne putem naște din nou și să trăim veșnic,
Lăsând la o parte deșertăciunea și goana după vânt;
Putem să fim cetățeni ai cerului
Dezlegându-ne țărâna de pământ și mormânt.
Ne putem îndrăgosti de Hristos
Cu dragostea Lui pentru noi
Și atunci nimeni și nimic nu-L vor putea despărți
Pe Mire de mireasa Lui.
Noi ne împușcăm patria în aripă,
că, și dacă zboară, s-o doară,
o împușcăm în picior
să șchiopăteze și să sângereze.
Îi împușcăm visele
să sângereze cu coșmaruri;
până și în istorie o împușcăm
cu resturi de cartușe ruginite.
Deja i-am dărâmat fabricile și uzinele,
i-am vândut bogățiile,
i-am rupt granițele
și i-am dezarmat armata.
În loc de salve de onor
i-am făcut găuri în tricolor;
urmează să scriem pe el sloganuri
mincinoase, într-o altă limbă.
Poate că ultimul cartuș cumpărat
l-am păstrat pentru împușcătura în piept;
acolo i s-a ascuns inima, și, după ea,
viața noastră: a ta, a lui, a ei, a mea.
Cei ce își culcă visele pe paturi reci
Ajung împresurați de cerc polar,
Stropii din miez de ploi au inimi seci
Și zilele n-au loc în calendar.
Acei a căror vise sunt coșmar
Și somnul n-are vreme pentru vise
Trudesc s-aprindă focuri din amnar
În candele cu ușile închise.
Luminile se-aprind doar din lumină
Iar visele sunt setea de Hristos,
Atingerea și ungerea divină
Vorbesc din cer cu omul credincios.
La înmulțirile de pâini
Vin mulți flămânzi și mulți străini
Căci pune Domnul un cuptor
În miezul inimilor lor.
Ajunge hrana pentru toți
Când viețile-și au anii copți;
E gata lumea de festin:
Se-aduce lângă pâine vin.
Se-aduce om lângă Isus
Pe scara care duce sus,
El se îmbracă-n in curat
Cântând: “Histos a înviat!”
În loc de frunze, în copaci și pomi
au început să crească litere;
când sufla vântul
se adunau în grupuri, împreună,
și formau cuvinte
cuvinte despre anotimpuri
și crengi, muguri, flori și fructe,
despre rădăcini și umbre,
despre verde și crud
despre ploi și zăpezi
și raze de soare
despre uscat și îngheț,
despre zile și nopți,
despre păsări de pradă
și păsări de noapte.
Când a venit toamna cuvintelor
s-au scuturat de brumă
și s-au presărat pe jos
în niște cărți
peste care călcau, sfărmându-le,
hoții de lemne
Împărații lumii
și-au împărțit coroanele
între ei
și au lăsat lui Hristos coroana de spini.
Mai marii lumii
și-au împărțit bogățiile;
până și pentru cămașa Lui
au tras la sorți.
Regii și judecătorii
au crezut că împart după dreptate
și Regelui regilor
i-au hotărât crucea.
A tânjit lumea să afle adevărul
și l-a căutat mereu
în mijlocul minciunii,
iar când Adevărul S-a făcut trup
L-au atârnat pe lemn.
Nu schimbă omul vremelnicia
pe veșnicie
pentru că nu pune jos deșertăciunea
de care, în nebunia lui,
și-a legat lutul.
Ce sens au viețile trăite jumătate?
Cealaltă jumătate, cui o arendăm?
Dacă ne punem trupul în palate,
O, suflete, pe tine unde te lăsăm?
Ce sens să fii stăpân peste pământ
Când tu, robindu-l, el te face rob,
Îngrijorările când te îngroapă-n gând
Și pribegești prin lume ca un orb?
Ce am găsi-n averi nemăsurate
Când rând pe rând cu toate ruginesc?
Rămân de noi în urmă: tot și toate,
Le fură hoții și se veștejesc.