Călcând desculț prin iarba copilăriei
s-a întâmplat ceva ciudat:
simțeam cum cresc din ea,
din cea care
recunoștea forma picioarelor mele,
după mirosul hoinarului
mistuit de dorul întâlnirii cu firul ei firav.

Tragedia lumii a început atunci când, lumea,
răstignidu-L pe Fiul lui Dumnezeu,
a crezut că L-a învins pe Dumnezeu,
dar ea aluneca în robia împărăției lui Anticrist.

Tragedia din tragedie e aceea că
lumea nu știe că nu știe ce e de făcut
să rămână vie.

Ea? Nimic. Deja totul a fost făcut
tocmai de Acela pe care L-a răstignit.
El i-a luat moartea, dăruind viață
și lumea a refuzat și încă refuză
să trăiască veșnic.

Nu-i așa că e nebunie să dai totul pentru nimic,
ca într-un troc,
vărsând veșnicia în iazul de foc?

Noi încă n-am murit de tot
Strigă răniții stând în cot,
Au mai rămas în noi bandaje
Și face sângele tangaje.

În urmele de cicatrice
Încă se văd urme de bice,
Vor doctorii să ne panseze
Cu alte bice, siameze.

Când intră și când ies din gardă
Prind felinarele să ardă,
Parcă ar face respirații
În sălile de operații.

Pe drumul sudului spre nord
Și-al bisturiului spre cord
Semințe cu desaga plină
Însămânțează iar lumină.

Ce folos să privești într-o carte
cu literele mai mari decât tine
și să nu știi să citești?
Ce folos să arcuiești fierul și, poate, lemnul,
și să nu privești niciodată arcul din curcubeu?

Ce folos are urcușul, când, la capătul lui,
întâlnești întotdeauna deșertul?
Ce folos să pui întrebări peste întrebări
și să nu știi răspunde la niciuna din ele?

La ce bun așteptarea zilei de mâine
când ea nu-ți aduce niciodată nimic?
De ce să-L cauți pe Dumnezeu la capăt de lumii
când El spune că va locui în tine?

Dacă-mi răspunzi, să-mi scrii pe adresa dragostei,
are căsuța poștală la intrarea dinspre inimă.

Dacă-am petici pământul cu bucăți de cer
Ar mai șchiopăta ca vântul fostul grănicer?
Gropile de-nmormântare nu s-ar astupa?
Apele ajunse-n vale, ce ar adăpa?

De s-ar descălța toți norii în pragul furtunii
Și-ar face cuiburi cocorii pe marginea lunii,
Iar puii de porumbei ar putea zbura
De la staulul cu miei spre aripa mea.

Dacă vântul ar sorbi frunzele din linguri
Iernile nu ar vorbi cu copacii singuri,
Destrămarea s-ar opri în nodul de aer
Iar doinele și-ar ciopli bocetul în vaier.

Drumule, tu, dacă nu duci nicăieri
nu poți fi drum, ești numai fum.

Izvoare de apă: dacă vă vindeți
pe albie seacă, sunteți doar sete,
arsă și stearpă, pe coji de deșert în perete.

Omule, tu, dacă ești numai lut
te așezi, ori târziu , ori curând,
la un rând, să te duci aplecat în pământ.

Este drum către cer, este drum,
nu de lut, nu-nfundat, nu de fum,
doar un drum veșnicit de lumină
în curând, El, Hristos, o să vină.

Luna, sora soarelui,
Agățată într-un cui
Scoate pui și “puie” multe,
Pe toate cu stea în frunte.

Mărginind nemărginirea
I s-a umezit privirea
Când ochii-i privesc uimiți
Zborul de meteoriți.

Ca într-un apocalips,
Norii cu picioare-n ghips
Ară cerul șchiopătând
Fața lunii întristând.

Când se face dimineață,
Arăturile din ceață
Se topesc în spulberare
Pe drum de raze de soare.

Luna, sora soarelui,
Din înaltul cerului
Așezându-se la scris
Toarnă rugăciuni în vis.

Trăind cu lupii în sălbăticie
Ce vinuri se absorb prin rădăcini de vie?
În mijlocul deșertului uscat
În care ritmuri inimile bat?

La capete de drumuri retezate
Se mai îndreaptă spatele-aplecate?
Iar mâinile tocite pe toiag
Mai au putere să ridice steag?

Mai poartă steagul stemă și ogivă
Împrumutând neghina din arhivă,
Ori flutură a vânt, a goliciune
Fără amprentă de la rugăciune?

Se mai ridică steaguri de victorii
În mijlocul ospățului de molii;
Se-ndestulează lacrima flămândă
Cu miezul pâinii coapte în izbândă.

Pe o coajă de vânt s-a așezat o coajă de frunză,
Ca într-o coajă de rană;
Sub ele, jalea din cânt, dă să “ascunză”
Goliciunea din lumea umană.

În coajă de vise aproape trezite
Se-ncing cu penele în blide din stele
Culori dezmorțite, culori nevopsite.

Din coji decojite în miezuri de pite
Câmpii nearate, cu pluguri în spate,
Storc hrană cu inimi curate.

Flămânzii de coji, pe ultima haină,
Se-așează smeriți la Cina de Taină.

Pe axa iertării, roțile-ndurării
Smeresc în genunchi valurile mării.
Munții ascuțiți, nebătătoriți,
Împletesc trasoare de meteoriți.

Convoi de vapoare, stăpân peste mare,
Oprește în cer să încarce soare.
Niște păsări grase și păsări de oase
Ciugulesc grămezi de stele nearse.

La un foc de paie, lacrimi în șiroaie
Se silesc căința coaptă s-o îndoaie.
Odrăzlesc credință bobii de căință
Fluturând în inimi steag de biruință.

Cu bagaj de spume, oamenii din lume
Mituiesc poștași cu scrisori postume;
Încă pot să scriu cât nu e târziu:
“Este loc în cer pentru omul viu.”

« Postari mai noi — Postari mai vechi »