Nu devin oameni decât acei ce au fost semănați
Și, încolțiți în humă umană,
Au înmugurit și au trecut prin floare,
Cei care nu s-au scuturat la prima strâmtoare.

Ajung oameni aceia care rămân neclintiți
Pe ramura vieții; au răbdare să crească,
Nu fac umbră degeaba și nu se clatină
Nu fac casă pe fundații de patimă.

Sunt oameni acei ce rodesc
Cu zbor de condor, alți semeni de-ai lor,
Plantând rădăcini de lumini
În inimi numite grădini.

Verdele românesc e tot mai pământiu,
nespălat gălbejit și livid,
prinde paloare de aer pustiu
în firul de iarbă arid.

Ne facem injecții cu sevă de spini
în ierburi cu gust de cucute,
ne bandajează cu otrăvuri, străini,
în rănile vechi, desfăcute.

Scobesc în culorile crude
peneluri cu păr răvășit,
zvântându-ne hainele ude
e semn c-am scăpat de “murit”.

Au îngrădit universul cu păduri;
rădăcinile li se afundau în spărturi,
pe cărarea lactee spre luminiș
scânteiază stele și cărbunii încinși.

Dar Dumnezeu a îngrădit infinitul cu curcubeu;
în culorile lui se îmbăiau lumini,
a trecut pe acolo Stăpânul peste timp
zidind mai departe infinite grădini.

În cimitire oamenii seamănă cruci
Pentru ca de sub ele să încolțească,
La prima înviere, trupuri de slavă;
Altfel, la ce ar folosi țărâna,
Decât să întâlnească cealaltă țărână,
Apoi s-o dăruiască cerului.

E adevărat că ce s-a semănat
Trebuie udat
Și de aceea omului i s-au dat lacrimi
Și credință;
Amândouă ajung la rădăcini de suflet,
Apoi Dumnezeu face să crească.

Lacrimile nu-s poveri când izvorul lor adapă,
Lacrimile-s primăveri încolțite-n stropi de apă.
Reverența lor atinge inimile ochilor
Peste lacrimi, dacă ninge, fulgul este temător.

Albii strâmte și uscate cos în riduri amintiri
Rătăcirile iertate se-ntâlnesc cu fericiri.
Inimile-mpreunate se-arcuiesc în curcubeu
Sub mâini binecuvântate când le-atinge Dumnezeu.

În fiecare din noi este rânduit
omul din interior, care se aseamănă
cu chipul frumos al lui Isus Hristos.

El vede lumea prin ochii lui Dumnezeu,
o lume care zace în cel rău
și-atunci se roagă de tămăduirea ei;
urechile lui ascultă ce spune Duhul
și nu vor surzi niciodată.

Mâinile lui au învățat mai mult a da
decât a cere și, la fel ca mâinile lui Isus,
împart pești și pâini înmulțite
flămânzilor cu vieți obosite,
vindecă orbi și leproși și “boale” ciudate
și stau cel mai mult împreunate.

Picioarele îi calcă pe urmele lui Pavel
că și el a călcat pe urmele lui Hristos,
au învățat din alergări să se oprească
spre a îngenunchea cu fața
spre pronia cerească,
nu au niciodată mersul tremurat
și umblă pe apă ca pe uscat.

Mintea omului se înnoiește și de smerește
caută spre folosul altora și nu spre al său,
niciodată nu gândește cu ură
și hrana ei este sfânta Scriptură,
a învățat pe de rost binecuvântări
și a lepădat blestemul în mări de uitări.

Despre omul acela se știe
că inima lui e bună și vie
și că a început prima dată să bată
când a fost pe deplin lui Hristos predată.
Ea, niciodată nu rămâne ascunsă,
iar atunci când este străpunsă
începe și cântă cu o voce de înger
duioasă, smerită și sfântă.

Fulgerele au spintecat cerul
care a început să sângereze
a ploaie;
cu penița norilor se scriu scrisori
către rădăcini de iarbă,
de grâu, de porumb, de flori și copaci,
către rădăcini de oameni.

Par a fi porunci de la El,
către mine, către tine, către noi,
ca din zemuiri de sânge și apă,
să ieșim din pământ și din groapă
și omul din lut să apuce
drumul spre viață și drumul spre cruce.

Așa că de-acum, fiecare,
pornim pe un drum de-ascultare,
iar rana din mâini, piciore și coastă,
e și rana mea, e și rana noastră.

Ajunge omului în viață
Povara celora ce mor,
Vine Isus și ne învață
Că omul e nemuritor.

Ajunge omului robia
Turnată-n firea de pământ,
Vine în urma lui Mesia
Să toarne-n oameni Duhul Sfânt.

Ajunge drumul rătăcirii
Bătătorit de rătăciți.
Învață lecția iubirii
Noroadele de mântuiți.

Ajunge trupului de lut
Bolirea lungă în păcat.
Născuți din nou din omul mut
Cu Dumnezeu ne-am împăcat.

Ajunge noapea arestării
A Celui ce ne-a liberat,
Văd orbii lecția iertării:
Isus Hristos a înviat.

Rănilor care nu s-au închis
Le rămâne cerul deschis,
Să le vindece inima sângele
De orișice teamă și plângere.

Gândului a cărui vorbire
Nu croiește cărări de trezire
Îi vor curge prin mugurii moi
Retine cu irișii goi.

Vântului care doar vântură
I se bat mâinile în scândură,
I se piaptănă părul-pădure
Cu lame sudate-n secure.

Omului lut, urmașilor lui,
Li s-a așezat o cruce sub cui;
Să nu le ajungă pironul la os,
Pe crucea aceea s-a urcat Hristos.

Mai cad bucăți de nori din cer
Ca tencuielile-nvechite,
Mai ninge-n ploi cu stâlpi de fier
Și cu păcate neplătite.

Încă mai cad oameni bipezi
Pe când ologii încă umblă,
Prin rădăcina din zăpezi
Încă mai curge val de umbră.

Cad zidurile necăzute
Și inimile-ncercuite,
E vremea predicii pe munte
Și-a sufletelor mântuite.

E straja ultimă din noapte,
Se trage cerului zăvor,
Popoare coapte și necoapte
Tânjesc după Predicator.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »