Începe furtuna să sufle în jar
Că foalele-i dau să pleznească
Iar stelele stinse aprindu-se iar
Stăpâne pe bolta cerească.

În care umplute cu claie de nori
Săgeți de la fulgere cad
Și arde cu ploaie mijirea de zori
Iar munții cu barbă de spume se rad.

Începe lumina să-și spele tulpina
Și frunze să toarcă din fus;
Pământul întreg să-și are grădina
Cu brazda credinței în sus!

Dacă peste noapte va ploua cu lumină
Sunt încredințat că întunericul va fi sfâșiat,
Inundat de tot, ca la potop.

Nu fulgerele vor vesti ceasul diluviu,
Ci ultima trâmbiță va porni Marele Fluviu.

La vremea de El hotărâtă
și Dumnezeu trimite mărțișoare
prin mesageria pomilor înfloriți;
mai apoi le pune șnururi
de crengi cu frunze proaspete.

Ce mândru le poartă natura în piept
peste inima care pornește să bată
a primăvară

Li s-au spart norilor punga nouă,
a început întâi să picure, apoi să plouă.
Cerul și-a potcovit caii de foc
cu caiele de stele
apoi, cu fulgerul, a măsurat cerul.

Între nadir și-ntre zenit
s-a spart și apusul în răsărit;
așa au prins a inunda anotimpuri
cu dimensiuni din alte timpuri.

În acele inundații au ieșit îngerii la plantații:
poartă în poală o lume goală,
o înmoaie în lumină spre rădăcină
și înainte de marea plantație
îi fac, gură la gură, respirație.

Călcând pe povârnișul vieții,
alunecăm în fiecare zi
și nu ne știm, nu ne putem opri;
ne agățăm de margini noroiase,
de rădăcini sleioase și de nimic,
nu te ridici nici tu, nici eu nu mă ridic.

Ajunși în fundul gropii și-a mocirlei,
cu propriile puteri ne căznim să ieșim
pe-același drum stricat
pe care am alunecat;
dar nu-i nicio nădejde de scăpare
până găsim, chiar bâjbâind,
prin îndurare, și eu și tu,
o altă cale de urcare.

Cad solzii de pe ochi
și măhrama se ridică,
înțelegem pe ce povârnișuri am umblat,
în câte locuri interzise am intrat,
în ce păcate și minciuni ne-am maculat,

cât n-am iubit, cât am râvnit
la bogății ce-au sărăcit,
la nepăsări ce-au apăsat,
la ignorări ce-au dărâmat,
la timp pierdut și risipit,
la râvna care ne-a râvnit.

Cel ce se-ntinde și ne cuprinde
de subsioară, ne trage-afară,
din gropi de tină înspre lumină;

Călcând pe drum alunecos,
n-am fost lângă Isus Hristos,
Dar mi-a făcut acoperiș
să nu mai calc pe povârniș,
mi-a-ntins o mână-nsângerată
să nu-L mai părăsesc vreodată.

« Postari mai noi