Săgeţile ochilor tăi
au ceva din
otrava crinilor
când te ademenesc
cu oceanul
rechinilor

Te voi lăsa să stăpâneşti
peste palate
în clipele furate
de la eternitate

Te voi rosti
cuvânt după cuvânt
pe drumul de la cer
către pământ

Apoi am să aştept
să te aşezi la masă
pe locul pregătit
pentru mireasă

Aşezându-se lângă gură,
sărutul
se furişează pe buze
când se deschide
poarta cuvintelor:
te iubesc

Dirijând din cer
simfonia lumii
Dumnezeu face semne
cu bagheta de ploi;
dă drumul la sunet
prin tunet;
din luceferi de zi
şi luceferi de seară
face arcuş
şi vioară;
apoi îndeamnă
-prin raze de soare-
armonii de nuduri
la scăldătoare
………………………….
La sfârşit
viaţa se ridică
şi aplaudă
în picioare

Dacă va fi să ningi:
din norii ramurilor
să ningi
cu flori de tei
peste tâmplele care se vor albi

dacă va fi să ploi:
din norii ochilor
plouă cu lacrimi
peste deşertul buzelor fierbinţi

dacă va fi să plângi:
plângi pe urma lacrimii
şi nu înaintea ei

dacă va fi să răneşti:
din rănile mâinor
puse în cruce
desprinde cuvântul
cu care să tămăduieşti

dacă mai poţi să râzi,
nu o face!
dăruieşte-ţi zâmbetul
copilului care te priveşte
ca pe un om;
învaţă-l să facă
din el
o formă de viaţă

Regina nebună a Regelui Alb

călare pe calul ei negru,

din turnuri de veghe

omoară,

dărâmă şi tună

şi pune soldaţii în zeghe

 

iar regele singur, rămas fără gardă;

aproape răpus, aproape de casă

pricepe că trena reginei era

albită,

atâta cât ea

jurase să-i fie mireasă

 

şi-acuma

o! Doamne! sub trenă şi-arată

o neagră cămaşă de noapte…

………………………………

şi râde regina,

culcată

pe-o umbră de gheaţă

prea deasă

Prezența ta, iubito,
are formă aplecată
între două veșnicii:
Una în care ai fost
Cealaltă , în care vii

Din amândouă
te chem
să facem doar una
cu ramuri de făclii

Bagă de seamă:
venirile
să nu-ți fie târzii
încâlcite cumva
în cărări pustii

Dacă nici măcar
nu te vei opri să mă vezi
voi îngheța îngenuncheat
între zăpezi

Acum, că te-ai întors
te-aș ruga
să umbli încet
prin ființa mea.

Să nu-mi trezești
vreo amintire,
Să nu-mi atingi
nici o simțire.

Să nu-mi rănești
firava speranță
Să nu-ți dai corigențele
restanță.

Să nu-mi dezvelești
uitările
Și lasă-mi neudate
florile…

Să nu-mi împrăștii
puțina fericire;
În schimb
nu mai primesc iar amăgire!

Să nu-mi răscolești
Izvorul de lacrimi,
Să nu îmi străbațþi
imperii de patimi!

Să nu mă trezești
cu un sărut;
Să nu mă întorci
spre trecut.

Să nu mi te-așezi
pe cuvinte,
Să nu mi te scalzi
înainte!
Să-mi ieși ca uitarea
din minte!

Sã nu mă colinzi
cu uimiri,
Sã nu mă topești
în priviri!

Să nu mă cutreieri
prin oase,
Să nu mai spui vorbe
duioase…

Să nu-mi răstignești
rațiunea;
Să-mi lași nepornitã
furtuna!

Să nu-mi rânduiești
viitorul,
Nu-mi umple cu lacrimi
ulciorul!

Să nu mă pornești
spre regret;
Cu inima-mi umblã
încet…

Ascunde-ți de mine
sărutul
și clipa ce-a fost
ÎNCEPUTUL…

Ascunde-ți superbul
surâs
și ochii ce-adesea
mi-au plâns!

Întoarce-ți privirea-ntr-o
parte
Iar trupul ți-l dă
mai departe!

Când vezi cã-ndoieli
mă înfrâng,
Mă lasă-n tăcere
să plâng…

Când vezi că mi-e sete
de tine,
Dă-mi cupa umplută-n
suspine…

De-o fi să mai știu
că mai ești,
Să fii doar un tom
de povești.

O clipă de-o fi
săte știu,
Dau clipa pe veșnic
pustiu …
……………………………
Acum, că te-ai întors,
te-aș ruga
Să umbli tăcând
cu neființa mea…

În punctul final
din Calea Lactee
te-aștept la-ntâlnire,
ființă-femeie

te-aștept de o vreme
și încă jumate,
de-o vreme de vremi…

din eternitate…

mai vii?…

să-mi aduci
un codru de pâini…

eu, încă te-aștept
cu candela-n mâini

Cu picioarele goale
dac-ai porni prin munți
aș însemna cu stânci drumul înapoi
să-ți pot arăta
sărutul aprins dintre noi
acolo, în valea adâncă,
sub ultima stâncă

dacă ar fi să treci
prin torente de ploi
m-aș face un picur de apă,
și, poate,
aș ajunge a mă prelinge
pe umerii tăi goi

dacă ai trece
peste câmpuri
cu hărți răsturnate de iarbă,
-tăcută și moale-
când inima-n mine
ar începe să fiarbă
aș sti cum să-ți calc
pe urma picioarelor goale

dacă ar trebui să te întorci
prin zăpezi în cuvinte,
mi-aș troieni inima
doar pentru a bea
cu tine
cafeaua, fierbinte,
alături de ea

dacă , venind spre mine
ai trece speriată
prin lanuri de flori,
aș opri florile în rădăcină
spre- a nu le întrista
că nu vor ajunge vreodată
la frumusețea ta

dacă drumul spre mine
ți-ar trece prin noapte,
din temerile tale
aș ști cum să-mi fac șoapte…

Și îți promit, iubito,
că în urma ta
vor încăpea cuvintele nespuse,
în timp ce eu voi îmblânzi
iubirea, la poluri opuse

« Postari mai noi — Postari mai vechi »