Dacă te-mbraci în rochia de ape
Să-ţi pui mărgelele de ploi
Şi ocoleşte norii ce bâjbâie să sape
După izvoare-amare, în noroi.

Mi-am împachetat
câteva haine,
niște cărți
și câteva lacrimi..
am plecat de la tine
la marginea serii cu lună,
acolo unde
număram stelele
împreună

Mi-ai găsit inima
și te-ai îndurat
a o aduna
atunci când
era împrăștiată
în piept
şi când suferea

Pe drumul umărului care duce crucea,
printre semințele de stele;
vei vedea urmele
-ca niște văi-
sub forma lacrimilor mele

Dacă le vei urma,
te vei vărsa
ca și o cascadă
în inima mea
care stă de pază

Privesc fascinat
la fulgul de nea
ce mult se aseamănă
cu inima ta

cum vine hoinar
pe vânt călător
şi cum se desprinde
spre mine de nor

ce fonduri de-abis
în forme stelare
aduc paradis,
mi-l pun la picioare

ca inima ta:
din fulgi miliarde
în palmă la mine
se-aşează şi arde

ca inima ta:
mai mult decât pur
vorbeşte şi totul
îi tace în jur

în forme de gheaţă
şi totuşi arzând
m-aprinde şi stinge,
mă lasă plângând…

trăiesc fascinat
prin fulgul de nea
el ninge-n cadenţă
cu inima mea

Când caii mei
au învăţat să zboare
le-am desfăcut potcoava
de zăbale

Inima mea
începe să suspine
atuncea când o culc
în inimă la tine

Ochii mei
au colorat lumina
atunci când ochii tăi
mi-au curăţat retina

şi inima
-sălbatic de rebelă-
te-aşteaptă-n miez de noapte
în ploaie,
sub umbrelă

De ce ai răsărit
dincolo de apus?
În celelalte lumi
cum ai ajuns?

mi-am pregătit
toţi caii albi
să zboare
-din staulul sălbatic-
cu aripi de potcoave
peste jăratic

Regina nebună a Regelui Alb
călare pe calul ei negru,
din turnul de veghe
omoară, dărâmă şi tună
şi pune soldaţii în zeghe

Şi regele singur,rămas fără gardă,
aproape răpus aproape de casă
pricepe că trena reginei era
albită, atâta cât ea
jurase să-i fie mireasă

………………………………

Şi-acuma,
O! Doamne , sub trenă şi-arată
o neagră cămaşă de noapte,
sub care regina râdea şi râdea
cu umbra ei neagră şi deasă

Am plâns cu lacrima mea
şi am plâns cu lacrima ta
până când ochii ni s-au curăţit
şi lacrimile s-au unit
într-un fel de zefir:
când spre Nadir,
când spre Zenit

doar aşa am regăsit
singura cale de privit a ochilor,
în adâncul fântânilor,
de unde
mai lăcrimau a dor

Urmează-mi prin neaua
pufoasă şi moale
topirea zăpezii
de tălpile goale

să cauţi prin apă
sub formă de paşi
un drum între valuri
şi nori uriaşi

în noapte , păşeşte
alături de vers
pe calea de stele
ce-aduce a mers

în miez de păduri
pe frunze şi umbre
urmează copacii
ce ştiu să mai umble

prin neguri şi ceaţă
prin ploaie şi fum
ascultă chemarea
sub formă de drum

pe stânci când te urci,
ieşind din noroi
urmează cărarea
lăstă de ploi

la margini de mare
când paşii se-ascund
urmează cărarea
făcută de prund

la margini de lume
cu drumuri sfârşite
întreabă speranţa
de căi nemurite

la margini de cer,
pe buze de zori
îmbracă-te-n paşii
făcuţi de viori

la drum de răscruce
atunci când opreşti
voi fi lângă tine,
să nu rătăceşti

« Postari mai noi — Postari mai vechi »