Mi-e toamna-mpodobită cu gutui
Și pomii mi se reazămă pe aer.
Îmi sprijin scara peste tâmpla lui
Să-i descifrez cuvintele din vaier.

Îmi defilează peste vii cocorii
Și mă trezesc în zorii dimineții
Să mătur de pe aripa lor norii,
Să nu-i oprească-alunecușul gheții.

Îmi reazăm respirația pe vânt,
Mirosul toamnei îmi rămâne-nări
V-aștept iar păsări să vă aud cântând
Când veți veni de peste țări și mări.

Îmi reazăm gândurile pe speranțe
Și peste zidul de la vejnicie
Mi le dezbrac de grijă și restanțe
Și mă aplec să beau din apa vie.

Ajungând în valuri de ape sărate,
apele dulci trimit către izvoare o carte:

“Am săpat în albii de stânci,
am răzbit prin văile-adânci,
ne-am scurs spre oceane și mări,
n-am pus nimănui întrebări.

Ne-am dăruit pe drum celor însetați,
pământul și cerul ne-au fost aliați,
am ascultat pe drum sinuos
povești cu prințese și cu făt frumos.

Și iată-ne acum dezbrăcate,
înghițite de ape sărate;
vă scriem vouă, ape de izvor:
că susurul dulce ne doare în dor.

Să știți, nu se poate fără sânge și patimi
cum nu-i cu putință fără sare în lacrimi;
să nu cumva să plângeți înainte,
vă botezați în albii și veți fi ape sfinte.”

Atunci când cântă vioara
se oprește ploaia și pornește moara,
atunci când cântă fluierul
aerul doinește și vântul vorbește,
atunci când naiul respiră, fiorul și geana transpiră.

Atunci când flautul vindecă și mângâie,
pare că numără ploaia care se tânguie.
când pianul urcă și coboară trepte
lacrima n-are răbdare s-aștepte.

Atunci când buciumul sună
tot muntele tace,
când florile pictează pământul,
dau semne cu steaguri de pace.

Când omul respiră vânt de armonii
oazele cântă la orgă-n pustii,
căci de la îngeri au învățat să cânte…
El, Domnul, locuiește în inimile frânte.

Îmi e bolnavă țara de plămâni,
Respiră greu prin mască de păcate,
Prea i-a împins în față pe păgâni
Să-i poarte steag pe drumuri înfundate.

Îmi e bolnavă țara de picioare,
Umblă-n bastoane printre târâtoare
Când biciuită, când îngenuncheată,
Trează nicicând, întotdeauna beată.

De inimă e țara mea beteagă
Că nu mai are inima întreagă
Cum să pulseze sânge în artere
Când aripile i-au ajuns aptere?

Pe cine ai tu, țara mea, de strajă?
Din inimă rămasu-ți-a doar coajă,
Strigă spre cer și voi striga și eu;
Să ne audă bunul Dumnezeu!

Se trage semnal de alarmă,
Sar oameni cu mâna pe armă,
Sunt gata să între în luptă
Că lumea e spartă și ruptă.

Se pierd în busole direcții,
Se sapă în drum intersecții
Iar acul de ceas nu măsoară
Nici toamnă, nici iarnă, nici vară.

Și zilele-ncep de cu noapte,
Nu vin la apel toate șapte,
Se scutură vânt prin livezi
Căci fructele coapte sunt verzi.

Copiii se-ntorc de la școală
Cu cartea rănită și goală
Iar dascălii beau în ședință
Un vin denumit neputință.

Se trage semnal de alarmă;
Din cântec curg lacrimi de larmă,
Nu-i imn să ridice stindardul
Când inima-și vindecă gardul.

Nu-i hrană-n hambarele lumii,
La cârmă apucă nebunii;
Biserici cu norma întreagă
Se pun în genunchi și se roagă.

Locuiesc împreună cu viitorul
în cortul trecutului,
lângă ușa de azi,
care scârțâie temătoare
când vântul o mângâie
cu anotimpurile lui curgătoare.

Înainte de tot și de toate
Ar trebui legile judecate,
Ar trebui dezbrăcate
De hainele lor cu păcate

Iar cele ce vin din minți blestemate
Ar trebui condamnate la moarte.
Când vom avea aceaste-nțelepciuni
Nu ne vom arde tălpile-n tăciuni,

Învejmânta-vom legi în rugăciuni,
Vom fi mai sănătoși, vom fi mai buni,
Feri-vom bâlciul de deșertăciuni
Iar Dumnezeu va face iar minuni.

Ce repede se face mâine;
ce mult a trecut de când ieri
visam la ziua de azi
să o pun deoparte,
ca apa-n izvor
și sarea-n bucate

să-i citesc cu drag
dintr-o carte
despre prima zi a creației
și despre vremurile grele
care scurmă
cu nopți sângerii
în ziua din urmă.

Sculptâdu-și umbra-n straturi, pe perete,
El, omul, se-nvelește cu amprente,
Respiră aerul împăturit
Din cerul ce rămâne neumbrit

Doar treptele ce coborau urcarea
Mai înroșesc cu sânge înserarea,
Pe metereze de la orizont
Coboară-n bernă steaguri de pe front.

Oștiri uscate scapă din tranșee
Golind în lut pecetea de acnee
Și botezându-se în apele curate
Urmează îngeri cu aripi în spate.

O țară din care se scot banii
ajunge o țară săracă,
o țară fără minți luminate
se va întuneca în mediocritate.

O țară spoliată de propria-i avere
nu mai are strălucire, nici putere,
o țară aruncată la margini de țări
e ca un depou ruginit între gări.

O țară nedreaptă cu copiii ei
se va chirci sub dureri de cârcei,
iar cea care nu se descoperă în fața perilor cărunți,
se va stinge ca ecoul în creier de munți.

O țară căreia nu-i pasă de propria-i ființă
își merită băltirea de înec în neputință,
ajunge siluită de toți și despuiată,
nenorocită, murdară și prostituată.

O țară călăuzită de surzi și de orbi
se va vinde pe nimic în târgul de robi,
se va prețui pe nimic și mai puțin de atât
va ajunge rebut, va mirosi urât.

Acelei țări care nu-și păzește hotarele
i se vor sparge și prădui hambarele,
i se vor lua până și sacii de pe cântare,
i se va lua ultima haină de înmormântare.

Cine crede că aparține unei țări care nu-și aparține
are numele scris în cărți cu suspine;
se va citi catalogul la o oră de dirigenție:
Mai e vreunul viu? Mai e vreuna vie?

« Postari mai noi — Postari mai vechi »