Dacă am învăța umblarea
desculți de picioare,
ne-am încălța cu genunchi
și am asculta curgerea sevei
între rădăcină și trunchi.

Ne-am face timp să învățăm
declarația de dragoste a vântului
șoptită florilor, în fața altarului
de pe harta răsturnată în ierburi de vară.

Se face dimineață de la făclie;
soarele și-a luat concediu
pe partea cealaltă a pământului,
acolo unde nisipul se bronzează
și vântul, cu nori desenează.

În amurg
făcliile aprind lumânări care curg
să plângă cu lacrimi de ceară
din groapă în groapă,
din gară în gară;
apoi se vor stinge odată cu stelele
căci soarele își pune în deget inelele.

Voi împărțiți la vulg doar lama de plug
și sapă și coasă și junghiul din “oasă”,
voi trageți tot focul pe turtele voastre
turnându-ne sare în rana din coaste.

Vi-s seci și deșarte cuvintele goale,
vă strângeți avid averile-n poale,
scrutați cu mânie la roabe și robi,
în sus nu priviți că ochii vi-s orbi.

Averi împărțiți hapsân între voi,
nimicu-mpărțindu-l cu golul din noi,
loviți cu potop în arc-curcubeu
și Îl furați pe bunul Dumnezeu.

O, oameni în teatru livresc
mă rog pentru voi și postesc;
Tu, Doamne, îți iartă nebunii
robiți de ispitele lumii!

Arându-și aria, țăranul român,
sub ultima glie se-ngroapă pe el
pentru ca cei care vin din urmă
să recunoască pământul patriei
după oseminte cu mâinile pe piept
împreunate a rugăciune și cruce
și mai ales după cum plâng.

Dacă-l vom vinde veneticilor
nu vor duce pământul în țările lor,
dar își vor trage țara
peste pământurile noastre.

Închide ochii doar spre a visa,
Vorbește numai dacă spui ceva,
Învață a tăcea asurzitor de tare,
Și mută calea largă pe cărare.

Când ape-nvolburate se răzvrătesc întruna
Să dai porunci de-a potoli furtuna;
Alunecări sub pași când dau să sape
Îți rânduiește drum umblând pe ape.

În fiecare zi, în prag de răsărit
Privește-n zare cât ai de iubit
Și-atuncea când ajungi în înserare
Ia-ți cina ta cu pâine și cu sare.

Să te scufunzi în nopți cu porțile deschise
Și trage țolul lumii peste vise;
Așează-te la rând spre a visa
Iar când te vei trezi vei învia

Pentru că numai în cer era loc de întâlnire a stelelor,
pământul s-a oferit să le găzduiască
sprijinindu-le, peste noapte,
pe linia sa de orizont.
Drept mulțumire ele i-au dăruit
o alee
cu stele vărsate
din Calea Lactee.

Dacă s-ar curăți pământul de scoarța uscată
și de acarieni,
inima lui, toată, ar fi vindecată
de otrava stoarsă din spini-buruieni.

Nu ar fi ajuns atâta de gol
din pol către pol
și la timp ales de culegători
s-ar face cărări de ploi către nori,
care, bătucite, ar musti în pite.

Rana care-l roade ar hrăni cu roade
pe cel flămânzit de timp încălzit
între alte timpuri dintre anotimpuri.

Cete de recruți, cu sacii umpluți
cântă imn de sânge și pământul plânge,
cântă imn de pace și pământul tace…

Ridicând drapelul se face apelul:
călcând pe cântare ies la-ncolonare
oameni oropsiți, însă mântuiți;
vom fi, tu și eu, lângă Dumnezeu.

Și ierburile au portativ
pe care se așează
notele de rouă
cântând cu lună plină
și cu lună nouă
simfonie divină
pentru câmp și grădină.

Ascultă și merii,
ascultă și perii
concertul din mijlocul verii,
iar când greierii pornesc uvertură
ascultă întreaga natură.

Pe potrativul ierburilor,
spre seară,
îmi rezem de stele o scară
pe care coboară și ele
să pună logodnă-n inele:

logodnă cu cerul
din sâmburii vieții
când Mirele pune un voal dimineții;
logodnă cu mine,
logodnă cu noi,
cu haină de Mire
din ceruri mai noi.

Își cântă cerul cântecul nativ
Cu note ancorate-n portativ;
În velele rămase între ele
Cânt-a iubire galaxii de stele.

Pământ tăcut, visând a infinit
Te-ai botezat? Căci Domnul a venit;
Trezește-ți omul! Nu-l lăsa să doarmă
Ca nu cumva să moară în cazarmă

Învață-l să ridice stindardele
de pace
Golindu‐și libertatea de găoace;
Să-nvețe de la îngeri a cânta,
De la Isus Hristos să-nvețe a-nvia.

Din geana Căii Lactee
picură stele;
acolo unde cad se-ntrupează răsad
să aprindă-n amnar focul sacru din har
și făclia sfințită între vin și-ntre pită.

Din ramura blândului vis
picură flori de cais;
în locul pe care-l presară
cresc roade cu trupuri de vară
și-n iazul de-alături se-adapă
ulcioare cu trupuri de fată.

Din arc-curcubeu, de ploi îndoit,
culori pastelate “se ies” la plivit:
sfințesc peste boltă cărare de cer
sfărmând amăgiri de înger apter,
plantează izvoare din care vom bea
căci vine Mesia, la El să ne ia.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »