Pământul are ochi
în care stelele privesc
căutând mireasă
pentru nunta din cer.

Voi ați furat până și ziua de mâine
celor care și-au adunat lumina în ea,
nu i-ați lăsat măcar capetele
de zori și de apus,
nu știu unde le-ați pus.

Dar știu că veți plăti
pentru lăcomia de-a fura din stele
și mai știu că va fi târziu
să dați înapoi câmpurile cu flori
și cele cu oi.

Voi ați furat și de acolo unde
nu era nimic, ați furat aerul;
pe coridoarele goale și reci
vibrează suspine și vaierul.

Pământul vorbește cu rădăcinile pomilor
și se zămislesc fructele;
vorbește cu vântul să scuture frunzele pădurii
în palmele naturii

Când vorbește cu florile
se varsă culorile
din găleți de petale
printre raze de soare

Pământul vorbește cu omul
-ca de la țărână la țărână-
ea, huma, din groapa tristeții,
el, omul, la capătul vieții.

Pământul vorbește în fața altarului,
prin oameni,
în numele Mirelui,
vestind venirea Lui,
să-Și ducă acasă Mireasă
gătită de nuntă,
sărbătoare,
la care ai fost chemată și tu,
ființă gânditoare.

Pământul aude spusele vântului
fiecărei frunze
și firelor de iarbă.

Aude tunetul din cămările cerului
și tăcerile misterului,
vorbește cu susurul de apă
și cu semințele de zori când se crapă.

Aude vulcanii când fierb
și pașii căprioarei lângă cerb,
aude ploaia cum vine,
pe șine,
din gară în gară,
uitată în noapte afară.

Pământul aude și spune mai departe
că nu există moarte
decât o trecere
prin porți de intrare-ieșire
spre ceea ce numim nemurire.

Pământul are memorie:
ține minte că am fost luați din el
și ne cere înapoi.

Ce i-am putea dărui noi, oamenii, la întoarcere
și la ce i-ar folosi darurile?

Dar, nu.
Am fost împrumutați cu cer
și s-a plătit pentru noi
preț de răscumpărare în sânge.

Suntem cetățeni ai cerului,
iar pe pământ, doar peregrini
și trecători,
cât să ne numărăm tot mai grăbiți anii
ca pe un mărunțiș.

Viața e asemenea unui lanț
în care fiecare za o ține
pe cea de după ea.

Fiecare zi, întreagă, dezleagă
za după za
până când ultima verigă strigă:

“Eu nu sunt legată de nimeni, defel
și vreau să rămân un inel;
sunt toată, rotundă, completă
și cer să să fiu pusă la nunta din cer
verighetă.”

Voi credeți că voi împărțiți dreptatea
cu lama de cuțit cu două tăișuri,
când, iată, prin spate vă junghie moartea
și ce se alege de-a voastre fetișuri?

Voi credeți că voi trăi-veți în veci,
Dar veacul de voi nu are un loc,
O, forme de piatră, și mute și reci
Ce tulburi vă scurgeți spre iazul de foc.

Voi credeți că voi, și doar numai voi,
Sunteți cei de sus și puși deoparte
Și nu știți ce mici, uscați și ce goi
Vă scurgeți uscați spre iazul de moarte.

Robiți de mândrie și-o lume deșartă
Tânjiți la comori ruginite;
O, Doamne, Te-ndură de ei și îi iartă
Și nu îi lăsa robiți de ispite!

Ce vremi încâlcite străbatem,
Nu știm decât să ne batem,
Zvârlim unii-n alții cu ură
Scobind cu arsuri în arsură.

Călcăm peste spini și tăciuni,
Uităm a rosti rugăciuni,
Ne-nchidem în școli la arest
Și facem din lege incest.

Ne-am pus dregători fără minte
Să ducă poporu-nainte,
În inimi și suflet sunt goi
Și nu mai ieșim din noroi.

‘L-alegem mereu pe Cezar
Să joace o țară la zar,
Să-i pună în inimă foc
Că n-are în lume noroc.

Când slugă, când cal de corvoadă,
Mereu așezată la coadă,
Condusă prin șanț de isterici
Abia mai găsește biserici.

Cum zorii-ntunericu-l crapă
Cu colții de sapă și grapă
Din ploile stelelor coapte
Se face lumină în noapte.

Deșertăciunea din deșert
Nu își mai termină de fiert
Pustiurile ei aride
Sub dune de nisip livide.

În goliciunile din spații
Se cască gropi de inundații
Și scotocind în saci cu daruri
Se-aruncă printre stele zaruri.

Printre ciulini, printre scaieți
Se tot căznesc forme de vieți
Să-mbrace zile deșirate
Cu nasturii cusuți la spate.

Între nadir și-ntre zenit
Iese o lume la plivit
Și, însetată, în chindie,
Va bea plângând din apa vie.

O culoare în curcubeu sunt eu,
O altă culoare ești tu
Celelalte culori sunt ei și sunt ele
În catargul cu vântul în vele.

O culoare în floare, o alta în flutur
Din raze de soare culorile scutur;
Curg râuri din munți în mii de culori
Cad ploi colorate din trene de nori.

Un vânt colorat vopsește în frunze
Săruturi cu urme de buze;
Din tâmple de zori cresc zile albastre
Tu, Doamne, pictezi tot cerul cu astre.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »