Miroase-a fiertură de lume
Trecută prin site postume,
Turnată-n pocale cu găuri
Și scursă-n abisuri de hăuri.

Miroase a stele de piatră,
A piatră de inimă spartă,
A soare cu razele ninse,
A zbor fără aripi întinse.

Pământul arid miroase-a crăpat,
Pământul din noi a nebotezat;
Miresme de flori miros putregai,
O! cât de departe miroase a Rai.

Miroase a vechi și nou testament,
Miroase a cruce de lemn;
Ce aer curat la om s-a întors!
Miroase Adam a Domnu’ Hristos.

Prea mulți nebuni apasă pe butoane
Silind hamali la încărcat vagoane
Și ne brăzdează viața cu frisoane
În riduri adâncite-n canioane.

Prea mulți nevii, ca niște manechine,
Pozează cadaveric în vitrine,
Privind în gol spre mine și spre tine
Cerșesc colecte-n coșuri de destine.

Prea mulți debusolați ne busolează,
În bezna minții tâmpe navighează,
În jurul nostru moartea nu-ncetează
Și parcă cerul nu se-nseninează.

Prea mici pigmei, mai mici decât nimicul,
Își împletesc în hățuri șiretlicul,
Bolborosesc mai rău decât pelticul
Și aliatul lor e inamicul.

Prea mulți puțini se spală de rugină
Și prea puțini au ungerea divină;
Oricum ar fi, Hristos o să revină
Să dea poruncă de a fi lumină.

Niciodată prea mult,
totdeauna puțin
am mușcat din destin
când n-am vrut să-l ascult.

Nu se poate nimic
să se-ntâmple forțat
de cât ce ni s-a dat
de la mare la mic.

Sfredelim în răzor
că acolo-n adânc
lacrimi încă mai plâng
în viori de izvor.

Niciodată învinși,
poate numai căzuți,
poate surzi, poate muți,
ardem rugii, nestinși.

În capcane de lei
și sub ținte de cui
ne-nchinăm numai Lui,
nu la alți dumnezei.

Ramuri uscate, fulgerate
Prin răni cu brațe-ncrucișate,
Aduc prin frunze reci obol
Dinspre ecuator spre pol.

Cârduri de păsări călătoare
Împotmolite în ninsoare
Orbecăie în cer pe-o hartă
Întinsă pe-o natură moartă.

Nori încărcați cu ploi acide,
Mărșăluind prin lumi aride,
Fac semne-n fulgere de fier
Cu om pribeag și efemer.

Se-aud colinde de Crăciun,
Colindă îngerii-n ajun,
Promite Dumnezru în tinde:
Pământ și ceruri noi va-ntinde .

De ce nu pleci și tu din țară
În negura îndepărtată?
Întreb a nu știu câta oară
O pasăre neajutorată.

De ce te-ai despărțit de stoluri?
De ce ai rătăcit de cârduri?
De ce nu zbori ci calci în goluri
Scurmând în frunze ca de hârburi?

Ți-ai rătăcit busola spartă?
Mai ai ceva pe-aici a face?
Ori nu mai știi pe care hartă
Sunt țările în care-i pace?

Dar întrebări după-ntrebări
Nu au primit niciun răspuns;
Mă uit în cele patru zări
Și iată, iarna ne-a ajuns.

Am vrut să iau în adăpost
Acea ființă-naripată;
Nu mai era, ori nici n-a fost,
Și nici nu va mai fi vreodată.

Pasăre-aceea poți fi tu,
Pasăre-aceea pot fi eu:
Schelet de hârburi, dacă nu
Ne ia în palmă Dumnezeu.

Mările se joacă cu oceanele de-a apa,
Sudoarea și pâinea se joacă cu pământul de-a sapa;
Stelele se joacă pe cer de-a mărgelele,
Corăbiile se joacă cu marea de-a valul și velele.

Vântul se joacă pe frunțile pomilor cu frunzele,
Sărutul se joacă de-a inimi curate cu buzele;
Nori transpirați în desagi se joacă de-a ploaia,
Penița și gândul cernelii se joacă de-a foaia.

Culorile-n flori se joacă de-a fluturi
Fântânile-adânci se joacă de-a ciuturi;
De-a toamna se joacă un soare târziu
Când păsări, pe cer, cu stoluri ne scriu.

Zăpada și iarna se joacă de-a gerul,
Cetatea și țara-ntărită se joacă de-a fierul;
De-a frica și teama și fuga se joacă doar lașii,
De-a ce-o fi să fie cu lumea se joacă urmașii

Dar ce va fi veșnic cu omul nicicând n-a fost joacă;
Ființă bipedă, cu Domnul te du de te-mpacă!
Nu-i joc între cer și pământ de-a tăcerea,
E cruce, e nou legământ, e-nvierea.

Sumă de ființe îndrăgostite,
tangente la inimi și buze,
adunate în mulțimi de câte doi,
și împărțindu-se fiecare celuilalt

Fracții de întreg și fracții de fracții,
ecuații rezolvate și nerezolvate,
radicali de esență și radicali liberi,
rădăcini pătrate, rotunde, de voință
și mai ales, rădăcini de credință.

Paranteze închise de vieți
și paranteză deschisă de eternitate,
scăzute, înmulțite și adunate
și mai ales rezultatul final
la tot și la toată:

Dragostea nu va muri niciodată!

Minusul și plusul intră în recul
Și împreunate zămislesc pol nul;
Albul și cu negrul nasc în cenușiu
Răceală și umbre, arsuri și pustiu.

Frigul și căldură puse la un loc
Ademenesc oameni spre iazul de foc;
Muntele și marea când își schimbă locul
E semn de alarmă că e gata jocul.

Tineri și bătrâni, așezați la cozi
Așteaptă scrisori de la antipozi;
Lungul și cu latul, destrămați în laturi,
Se pun în genunchi să repare paturi.

Adâncul și-naltul, inamici, opuși,
Croiesc alianțe, nimănui supuși;
Lumini și-ntuneric, dezbrăcați de zile,
Cer azil plătit la porți de azile.

Îngeri sfinți și demoni, războiți în cer,
Plantează stindarde în om efemer;
Oameni, dobândind chip dumnezeiesc,

Până și moartea întârzie uneori
și parcă umblă pe nimerite
și încurcă adrese
și nume și vremi încâlcite

sau, cel mai des, vine prea devreme
și nu-și face timp să aștepte,
mereu prea grăbită,
ba urcă, ba coboară
și oameni și trepte
spre timpul ce zboară.

Cu ce desagi te târâi
spre depozite de pământ
-că-i soare, că-i ploaie, că-i vânt-?
și de ce mârâi, mânioasă,
purtătoareo de coasă?
îți vine vremea și ție să ieși din joc,
să fii aruncată în iazul de foc.

Ultima zi de viață
nu este în urma noastră,
va fi mereu în față,
după colț,
ca nu cumva s-o vedem,
și la o distanță oarecare…

« Postari mai noi — Postari mai vechi »