Cum, nimeni nu e la serviciu?
că încă-i program la ospiciu,
program pentru public,
program cu-angajații,
cum, cântă la tulnic damnații?

Tu, lume-ospiciu, cu suflet caduc
ce leacuri înghiți de-ajungi balamuc?
ce duhuri te mână din spate
în văi cu busolele sparte?

Ce steaguri îți scoți tu la lupte?
pe front ai tranșeele rupte;
ai mâini și picioare-n atele
ești toată doar oale-ulcele.

Pierdutu-ți-ai mintea întreagă?
ești chiar într-atât de bolnavă?
………………………………………
Ospiciu? Ești doar o clădire?
Ai uși de întrare, n-ai uși de ieșire.

Se trage cu tunul în vise
Și-n porți cu zăvoare închise,
Se trece cu tancul prin oase,
Luptăm cu cămășile scoase.

Ne strâng la picioare cătușe,
Ni-s mâinile prinse la “ușe”,
Țintim la-ntâmplare cu ochii legați
În zgomot de pași descălțați.

În mijlocul luptei ne cerem repaus,
Stăm drepți lângă curba lui Gaus,
Privim către stele chiorâș
Cum cad peste mersul târâș.

Trompetele sună-ncurcat,
Dormim în serviciul de cart,
Se scurg manifeste din dronă,
Corabia n-are timonă.

Când “trebe” să facem asaltul
Mai bine lăsăm pe un altul,
Și ce dacă e el inamic?
…La poartă așteaptă un dric.

Ne sună iar ceasul târziu
Uitat într-un colț de pustiu;
Dar cine s-audă alarma?
Pe juguri vândutu-ne-am arma.

Cohorte învinse, perechi,
Cu-armuri ruginite și vechi,
Prin valea secată și ternă
Își pleacă iar steagul în bernă.

‘Nainte de-a fi lună plină
De ce ești pământule gol,
Ce granițe reci te dezbină
Din creștet și până la pol?

Te cauți pe funduri de ape
Să nu fii brăzdat de obuze
Îți plânge pianul sub clape
Rechinii îți mușcă din buze.

În liniști aproape-abisale
Zvâcnesc din timpan ocarine,
Meduze cu brațele goale
Îngoapă-n tăceri submarine.

Și nu-i niciun preot pe-aproape
Să ardă în “candeli” tămâie
Groparii fac groapă în apă
Iar marginea ei se înhâie.

‘Nainte de-a fi lună nouă
Pământul cel vechi e deșert
I-e sete de boabe de rouă,
Învață-mă, Doamne, să iert!

Vom putea privi din pragul serii
în pragul dimineții
dând noaptea la o parte.

Cum?
Sădind raze de soare
în picioare,
împreună
cu piatra de lună.

Câte văi cu lacrimi au umplut
Acei pe care durerea lumii i-a durut?
Câte oceane au ajuns sărate
De râul lacrimilor lor vărsate?

N-au norii laolaltă atâtea ploi
Câte torente varsă ochii goi;
Nu se usucă ochii care-au plâns
Ci ohii-a căror lacrimi nu s-au strâns.

Dacă s-au strâns și n-au udat nimic,
Ea, lacrima, ajunge inamic;
Dacă s-au strâns și nu știu a vorbi
Înghețul iernilor le va muți.

Vorbiți prin lacrimi și tăceți prin ele!
Vărsați din inimile arse, stele,
Spuneți povești prin lacrimi strecurate
Și rânduiți-le a fi adevărate.

Ce faci tu, inimă goală?
Cine te culcă și cine te scoală?
Cine te-mbracă atunci când ți-e frig?
Auzi tu atunci când te strig?

Cu cine vorbești când ești numai tu?
Mai ticăi a ceas a “da” și a “nu”?
Mai tragi tu semnale de-alarmă?
Mai scoți tu oștiri din cazarmă?

Ce faci tu când noaptea strecoară
Prin neguri o pâine amară?
Ai vreme, măcar să mănânci
La masa din colții de stânc?

De când n-ai ieșit la lumină?
Îți cresc iar nădejdi în grădină?
Colindă-te moșii crăciuni?
Te pui pe genunchi când spui rugăciuni?

Dar, oare, auzi, dar, oare, pricepi?
Sfârșești tu viața pe care o-ncepi?
Știi tu că atunci când sună trompeții
Citescu-se nume din Cartea Vieții?

Ecuații complexe în cărți,
Ecuații în cer și pe hărți,
În minte și-n piept, ecuații
Cu numere-ntregi și cu fracții.

Ecuații în gând și în vise
Cu numere încă nescrise,
Ecuații pe foi de hârtie,
Ecuații de viață-n chindie.

Paranteze rotunde și drepte,
Ridicări la putere, nedrepte,
Adunări și scăderi-radical,
La urmă, doar semnul egal

Rezultate corecte, rezultate greșite
Socoteli și răspunsuri pripite;
Cataloage cu note și medii închise,
Promoții de oameni pentru ceruri deschise.

Vulcanii nestinși lăcrimează cu lavă
Căci inima lor e pusă pe tavă:
“Gustați și vedeți cum fierb adâncimi
Topindu-se-n drag să vadă lumini”

Burdufuri de mări pansate cu ape
Grăpează cu pești năvoadele sparte;
Să tragă pescarii năvodul din rană
Între pâine și pești stau coșuri de hrană.

Fântâni abonate-n izvoare
Fac sfat cu deșert de-nsetare
Să fie verdeață, să fie viață!
În lume e iar dimineață.

Dantelă de fulgi, dantelă de ploi
Dantelă de voi, de ei și de noi;
Vulcani și adânc, fântâni și izvoare
Și totuși rămâne pămâtu-n picioare.

Noi, oamenii am cucerit lumea
dar ne-am pierdut sufletul,
avem tot mai multe bogății
dar suntem tot mai nemulțumiți.

Ne-am înălțat tot mai sus
să avem de unde cădea,
suntem tot mai mulți
și ne iubim tot mai puțin.

Ne acoperim cu haine scumpe
și suntem tot mai goi,
învățăm spre a uita, uităm să învățăm,
îmbătrânim trăind puțin, și alergăm parcă pe loc.

Rătăcim în aglomerații,
deși sănătoși, ne facem operații
ne tatuăm inimile cu amprenta ciumii,
ne îmbătăm mințile cu vinul lumii.

Ni se pare că am avea de toate
și ne alegem cu nimic;
ne împiedicăm umblând cu spatele,
ne facem loc, printre semeni, cu coatele;
înafară de rugăciune totul e deșertăciune.

Se premiază
ultima expoziție de sculptură:

Pământul și-a pus fanioane
în sculpturile din canioane
și-n cele cu stânci,
în văile-adânci,
în lave vulcanic-nomade,
în peșteri și păr de cascade.

Între senin și curgere
cerul cioplește sculpturi de fulgere
și, dezvelindu-și toate straiele,
dezvelește statui de galaxii
împrăștiate ca paiele.

Omul, cu crucea în spate,
aduce statui:
legile lui Dumnezeu sculptate
în inima lui.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »