De ce s-au ridicat avioanele de la sol
Când aerul e înmuiat cu formol?
Cine și de ce le-a dat autorizație
Când piloții au fost lăsați în recreație?

Cine a stabilit culoarele de zbor
Când furtunile se dezlănțuie înaintea lor?
Nu ar fi trebuit să le fie zborul lin
Aprobat înainte de cerul senin?

Ori nu știați că la aterizare
Furtuna va sufla în felinare?
Și nu vor fi lumini să facă semne,
Se va aprinde doar un foc de lemne.

Dar despre ce încep să povestesc?
Nu despre avioane am vrut să vorbesc;
Ci mai degrabă de degringoladă
Și de aripa lumii frântă sub zăpadă.

Răceală,
Voi face din tine schiuri de vară
Cu tălpi de alun
Și-am să te pun sub scară
În livada de prun.

Să alunece pe tălpile tale
Fructele coapte și zemoase,
Să-ți intre căldura în oase,
Să te-nfioare
Când iarăși îți pui clăpari în picioare.

Când norii o să scârțâie
Vom ieși împreună pe pârtie
Să-mpingem omătul în vale,
Tu, încălțată,
Și eu, cu picioarele goale.

Am pus termometrul pământului:
are febră;
a hoinărit dezbrăcat pe afară
și a înnoptat înfometat într-o gară.

Are letargie și are coșmaruri,
îl bântuie numărul de sicrie
ce i-au căzut la zaruri
și clopotul tras la mijlocul nopții
de frânghia slabă a morții.

Poate se trezește și se face bine,
poate își varsă ceaiul de roșcove
și zeama de linte,
poate se va însănătoși
cum a fost înainte.

Să ne rugăm, se crapă zorile;
înfometate, croncăne ciorile.

Pe ușa lumii goale scrie: “închis”;
citesc silabisind încet și rar,
oare-ai trăit tu, lume, în zadar,
ori faci în inima ta inventar?

De ce-ai pus lacăt, cine să nu intre?
ori cine să nu iasă dintre ziduri?
mai zac dincolo de praguri ‘nalte viduri,
sau masca feței tale ară riduri?

Și lanțurile care te-mpresoară
de ce puteri aștepți să fie rupte?
îți pui pe metereze steag de lupte,
mai ai puteri să urci pe stâncile abrupte?

Mai ai puteri prin care să vorbești?
dacă te-afunzi în hăuri și genuni,
dacă sub talpa ta mocnesc tăciuni
mai ai cuvinte pentru rugăciuni?

Dacă trăiești și dacă nu ești mută
îmbracă-te cu armături de luptă!
în lupta asta sunt soldat și eu
căci m-a-nrolat la oaste Dumnezeu.

A fi înconjurat de roi de fântâni
Și-a nu ști izvorul vieții a-l bea
E ca și o casă ce n-are stăpâni
Că nu este pace și dragoste-n ea.

A fi-mprejmuit cu garduri de fier,
Pe prispa de casă când nu-i libertate,
Aduce-a-nhisoare și-a grav cazier
În care, sub săbii, sentințele-s date.

Umblarea în lung și în lat de pământ,
Când n-ai nici un punct cardinal,
E teamă, coșmar, vânare de vânt,
Oprite cu arma în punctul vamal.

A fi pentru tine, tu însuți, doar tu,
Lipsit de-altoire-n Hristos,
E fumul din fulger ce ieri străbătu
O lume întoarsă cu totul pe dos.

Sub garduri uscate de vânt și nuiele
Păzim inundații din “lacrime” frânte;
Mă pun în genunchi, aplecat peste ele,
Mă rog în tăcere și-aștept să se zvânte.

Corabie-a lumii cu spume
Faci valuri cu burtă, postume,
Ce vânturi îți sfârtecă trena
Să-ți țină sub valuri carena?

Te porți cu cămășile scoase,
Ești toată doar piele și oase,
De care angoase te “sparii”
De tragi de semnale de-avarii?

Busola din steaua polară
Ți-e spartă și curge afară,
Se-afundă-n troiene-nămeți
Și nu dă semnal că vin dimineți.

Corabie neagră și fără cârmaci
Ce cauți profeți la poartă de vraci,
Ce grâu cu neghină tot porți către mori
A căror morari sunt doar ghicitori?

Ajungă-ți oceanul prea învolburat!
Îți pune doar îngeri de veghe în cart,
Ca nu cumva iadul de fum și puciosă
Să scoată pe punte iar demoni la coasă.

Când răsăritu-ncepe la apus
Făr-a mai trece prin amiaza zilei
Ce are ceasul timpului de spus?
Mai ticăie sub cizmele șenilei?

Dar ce poveri grozave-l trag de limbă
De au făcut sirena să muțească,
Ori veghetorii vremilor se schimbă
Căci veghea a-nceput să ruginească?

Ce rost mai au: și timpul fără rost
Și-amiezile din zilele pierdute
Când veșnicia plânge-n adăpost
Că straiele de nuntă îi sunt rupte?

Răspunde tu, răspundeți fiecare
Din cei ce nu dormiți sub nepăsări;
Își stoarce vremea semne de-ntrebare…
În răsărit ard iarăși lumânări.

Sunt român pentru că:
Sângele îmi este roșu
Cu care penița istoriei
Scrie biruința gloriei.

Grâul îmi este galben
Și la coacere
Sună ca porunca de a face pâine
Pentru ziua de mâine.

Cerul îmi este albastru
Și miroase a glie
Sub faldurile tricolorului
Peste marea Românie.

M-am așezat la rând să te felicit
de ziua ta, patrie
și am văzut oameni care îți aduceau flori
dar în inimile lor erau spini;

Oameni care se prefăceau că te iubesc
prin lamentabile gesturi de curtoazie târzie,
oameni care îți stăpâneau proprietățile
dar nu îți vorbeau limba.

I-am văzut pe cei ce se prefăceau
că te iubeau în timp ce te furau,
i-am văzut pe cei îmbogățiți de tine
fără a fi tu bogăția lor.

I-am văzut sărind peste rând
pe cei ce niciodată nu te-au avut în gând;
ba, poate îngâmfați, câteodată
te diprețuiau ca pe o prostituată.

I–am văzut pe cei ridicați în dregătorii,
erau pe dinăuntru goi și pustii,
siliți cumva a te felicita
nici măcar nu știau că e ziua ta.

Când mi-a venit rândul, nu ți-am lasat flori
-se veștejiseră-
în schimb am făcut flori din fiori,
ei nu muriseră.

Sunt ultimul venit, înnoptăm;
ne punem în genunchi și ne rugăm.
Vin sărbătorile, patrie,
să colindăm!

Motto:
Cât de minunat, patrie, să mă bucur de ziua aniversării tale frumoase;
în rest mă întristează așa de multe nopți întunecoase.

Noi, Românii, în aceeași viață
murim de mai multe ori;
răgazul dintre două morți
îl numim respirație.

Fiecare naștere din nou
ajunge un adaus la veșnicie;
pe flamura ei scrie cu litere latine:
“popor românesc”.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »